Libertatea omului şi înțelegerea sfârșitului lumii

Spre deosebire atât de mitologiile păgâne, cât și de teoriile cosmologice științifice, Creștinismul afirmă exis­tența a două lumi, cea prezentă, la sfârșitul căreia după Judecata Universală va urma lumea cealaltă, mai exact, veșnicia Împărăției lui Dumnezeu pentru cei credincioși sau a Iadului pentru cei necredincioși. Iar toate aceste evenimente se desfășoară potrivit Iconomiei Sfintei Treimi. Dumnezeul credinței creștine, așa cum de altfel se vede lămurit din multe pasaje veterotestamentare și noutestamentare, este înainte de toate un Dumnezeu viu, personal și liber și tot așa Își dorește să fie și omul. Dumnezeu totdeauna dialoghează cu făptura Sa, cu oamenii, chemându-i să îmbrățișeze libertatea de a-L urma, precum atunci când Își cheamă ucenicii: „Dacă cineva voiește, să vină după Mine” (Luca 9, 23). Ceea ce este esențial de înțeles aici, cu privire la tema noastră, este aceea că un Dumnezeu viu nu poate fi insensibil, nu poate fi nedrept cu omul care își schimbă viața și cugetarea sa spre bine, care trăiește pocăința ca pe o schimbare existențială și o întoarcere la El, ci îi hotărăște din veșnicie o soartă crudă pe pământ, dar și pentru eternitate, în viața veșnică. Dumnezeu, așa cum ni-L înfățișează Scriptura, Se schimbă de fiecare dată de câte ori se schimbă și omul, acordându-i totdeauna o șansă, așteptându-l „să se întoarcă și să fie viu”.

Retorica liberei alegeri

Lumea antică în care a venit Creștinismul avea înrădăcinată, până în manifestările cele mai mărunte ale vieții cotidiene, credința greșită într-un destin implacabil. Și este extrem de interesant faptul că atunci când Mântuitorul le vorbește ucenicilor și contemporanilor Săi despre libertate, respectiv despre răspunderea ce survine în urma libertății lor de alegere, pornește tocmai de la acea oarbă concepție a destinului, corectând-o și încercând să-i trezească la realitate pe oamenii epocii Sale, uzând inclusiv de calitățile retorice, am putea spune, ale discursului antic. Iată un exemplu elocvent: atunci când ucenicii Îi cer Mântuitorului să le tâlcuiască pildele în care le grăia, El le răspunde:

„Vouă vă e dat să cunoașteți taina Împărăției lui Dumnezeu, dar pentru cei din afară totul se face în pilde, ca, uitându-se, să privească şi să nu vadă, şi, auzind, să nu înțeleagă, ca nu cumva să se întoarcă şi să fie iertaţi” (cf. Marcu 4, 11-12, Matei 13, 11).

Mântuitorul Își expune discursul în acest mod, tocmai pentru a-i face să caute adevărul, chiar și pe ceilalți, din afara cercului ucenicilor, după cum explică și Sfântul Ioan Gură de Aur: „Hristos le grăiește așa tocmai ca să-i atragă și să-i îmboldească; le arată că-i va vindeca dacă se vor întoarce. Ca și cum ar fi spus: «Poporul acesta n-a vrut să Mă vadă! Dar Eu sunt îngăduitor cu el! Le voi da, îndată ce Mă vor ruga»” (Omilia XLV la Matei).

Libertatea în cartea Apocalipsei

Între altele, în cartea Apocalipsei este menționată o succesiune de plăgi - care sunt pedepse îngăduite de Dumnezeu, din pricina păcatelor oamenilor - și care se abat asupra omenirii, ba și chiar asupra creației în calitate de mediu de viață al omului, într-un crescendo din ce în ce mai distrugător. Iată, ar putea spune cineva, destinul omenirii către o catastrofă finală pare inexorabil! Totuși, se cuvine să subliniem că lucrurile nu stau așa și chiar textul cărții Apocalipsei o dovedește. Iată, spre pildă, câteva versete lămuritoare în acest sens: „Dar ceilalți oameni care nu au murit de plăgile acestea, nu s-au pocăit de faptele mâinilor lor, ca să nu se mai închine idolilor de aur şi de argint şi de aramă şi de piatră şi de lemn, care nu pot nici să vadă, nici să audă, nici să umble. Şi nu s-au pocăit de uciderile lor, nici de fermecătoriile lor, nici de desfrânarea lor, nici de furtişagurile lor” (9, 20-21). Și, de asemenea, mai jos: „Şi oamenii au fost dogoriţi cu mare arşiţă şi au hulit numele lui Dumnezeu, Care are putere peste urgiile acestea, şi nu s-au pocăit ca să-I dea slavă... Şi au hulit pe Dumnezeul cerului din pricina durerilor şi a bubelor lor, dar de faptele lor nu s-au pocăit (16, 9 și 11).

Din cele consemnate mai sus de Sfântul Ioan Evanghelistul se poate lesne observa că avem de-a face cu același mod de exprimare ca și în evanghelii, ce are drept scop să-i facă pe oameni să ajungă ei înșiși la conștientizarea mesajului fundamental al lui Dumnezeu, care este pocăința, chiar și în ceasul al doisprezecelea, altfel nu ar mai fi fost menționată constatarea amară că „oamenii nu s-au pocăit de faptele lor”. Iar pocăința trebuie înțeleasă la fel ca în evanghelii drept metanoia, adică o schimbare a minții, o schimbare a modului de viețuire, care are drept consecință întoarcerea smerită la Dumnezeu. Întrucât în accepțiunea Părinților Bisericii metanoia este forța uriașă care poate schimba chiar și hotărârea lui Dumnezeu, fie pentru o pedeapsă individuală, fie pentru una universală!

Unitatea învățăturii de credință

Concluzia acestor scurte citate din Apocalipsă este una foarte importantă pentru noi, anume că nici o carte din canonul Noului Testament nu se abate de la principiile cuprinse în învățătura de credință ortodoxă și nu afirmă altceva. Mă refer în primul rând la faptul că omul este creat după chipul lui Dumnezeu, în care o trăsătură definitorie este libertatea de alegere. De aceea, Biserica nu trece nimic sub tăcere din ceea ce Dumnezeu a descoperit omenirii, așa cum anumiți înșelați care, „rătăcind pe alții și rătăciți fiind ei înșiși” (2 Timotei 3, 13), afirmă - o, câtă nebunie! - că Biserica ar fi eliminat din Biblie locurile despre preexistența sufletelor, reîncarnare, predestinație sau alte soiuri de închipuiri smintite. Fără să mai punem la socoteală absurdul acestor idei, incompatibilitatea lor cu demnitatea umană și cu iubirea de oameni (philanthropia) lui Dumnezeu le face să fie respinse înainte de orice analiză. Prin urmare, ceea ce afirmă Scriptura și Părinții Bisericii, să fim pe deplin încredințați că reprezintă purul adevăr. Așadar, acestea constituie învățături scrise spre mântuirea noastră, iar ceea ce susțin unii neognostici că ar fi lepădat și trecut cu vederea nu are nici un suport în întregul canonului biblic, nici vreo noimă rațională, nici vreun folos spre tămăduirea sufletului, ci nu reprezintă altceva decât semințe aruncate de cel viclean spre pierzania celor necredincioși.