„Lucruri vrednice de mirare...”

„Se cunoaște că au fost acest oraș un ce deosebit, se cunoaște că au lăcuit întrânsul oameni mari, și că odată a dat pravilă în toată Evropa... Cum și ale bisericii de mirare luminoase lucruri, le sfârșesc numai cu o descriere, adecă: că toți sfinții și toate câte se obicisnuiesc de a se zugrăvi întru o biserică, în loc de a fi zugravite, sunt lucrate toate mozaic, mozaic poleit în aur. Și pe afară biserica, numai turnul iarăș lucrat mozaic... Turnul are atâta nălțime și lățime, încât sânt înnăuntru multe lăcașuri de oameni. Au noao clopote... Este o biserică, a căriia mărimea, podoaba, meșteșugul arhitectonicesc, statuele ce sânt împrejurul a toatii zidirii, turnurile și florile și toate acestea de marmură, sânt lucruri vrednice de mirare.” Paragraful de mai sus ne arată cum se vedeau marile catedrale de la Veneția, Viena și Berna prin ochii uimiți ai unui român care ajunge în acele locuri pe la începutul lungului veac al XIX-lea. Obișnuit cu bisericuța din satul lui, este fascinat de măreția catedralelor Occidentului și visează că, poate într-o zi, astfel de zidiri vor fi și în țara lui. Și Constandin Radovici din Golești, căci el este autorul citat, nu este desigur singurul care are această revelație. Este o lungă poveste a aspirațiilor românilor spre occidentalizare sau „evropenizare”, cum frumos spuneau în veacul al XVIII-lea și până aproape de jumătatea secolului al XIX-lea boierii divaniți care mai treceau munții și zăboveau cu treburi la Viena ori prin alte mari orașe ale „Evropii” acelei epoci...

„Pentru Catedrala monumentală nu e momentul...”

Dinicu Golescu și-a publicat jurnalul călătoriilor și mirărilor sale în 1826, iar o jumătate de secol mai târziu se vorbea despre o catedrală a Bucureștilor și astăzi este deja „loc comun” istoria povestită de Slavici despre cum s-a născut la 1877 gândul acesta de edificare a unei catedrale. Într-un stat tânăr cu multe nevoi era vremea și altor zidiri și, desi­gur, catedrala trebuia să mai aștepte, după cum scria Constantin Bacalbașa în ziarul „Lupta” din 5 octombrie 1893: „Unele ziare guvernamentale au vestit că este serios vorba să se construiască o monumentală Catedrală în ­Bucureşti. Costul acestei clădiri ar fi să se urce până la 20 milioane lei, iar timpul necesar lucrului, vre-o 15 sau 20 de ani. Socotim că acest proiect al guvernului nu este tocmai fericit. Ţara are nevoi mari şi diferite, ţara are nevoi de acelea cari o ţin realmente în loc, şi 20 de milioane în care, după spusa unui fost conservator, autohtonul este «sărac în ţară săracă», nu trebuesc aruncate vântului. Douăzeci de milioane! Ce nu se poate face cu 20 de milioane! Câte linii ferate nu se pot construi; câte vagoane nu se pot cumpăra, câte nu se pot face diu nou, localuri de şcoală, şosele şi atâtea şi atâtea altele. Şi să observăm bine, că aci nu e vorbă de credinţă religioasă. Slavă Domnului, credincioşii au unde se ruga. Bucureştii sunt presăraţi cu biserici la tot pasul, pentru cel cari cred în Dumnezeu şi caută mângâierea la picioarele altarelor, Capitala României are destule locaşuri sfinte. Dar pentru Catedrala monumentală nu e momentul.”

România Vechiului Regat nu a putut materializa acest proiect și numeroasele demersuri pe care mitropoliții primați ai acelei epoci le-au făcut în fața elitei politice au rămas fără rezultat. Altele au fost prioritățile... Poate și de aceea sumele alocate inițial pentru ridicarea catedralei au fost mutate de către ministrul Spiru Haret spre construcția de școli la sate. Pentru Biserica Ortodoxă Română singurul pas memorabil făcut a fost acela al obținerii autocefaliei, în 1885.

În România Unită la 1918, într-o țară mare și împlinită, proiectul avea șanse. Regele Ferdinand, Ion I. C. Brătianu capacitați și de noul Mitropolit primat și viitor Patriarh Miron Cristea erau favorabili acestei idei. Părea că timpul zidirii va începe, dar urmele războiului și-au spus cuvântul. Din nou, altele erau prioritățile și, curând, entuziasmul anilor 1920-1925 s-a stins repede, iar Al Doilea Război Mondial și dictatura comunistă au făcut ca această idee să fie pusă la index asemeni multor repere ale trecutului. Abia după căderea comunismului s-a vorbit din nou, anemic și vag, despre acest vis care părea mai degrabă utopic.

Două repere ale prezentului

Și a fost anul 2007! Anul când românii au avut două alegeri importante. La 1 ianuarie 2007, România a aderat la Uniunea Europeană, iar la 30 septembrie, același an, Biserica Ortodoxă Română și-a întronizat al șaselea patriarh. Pentru țară, ambele evenimente au avut semnificații și evoluții profunde și durabile. Istoricii prezentului consideră că România trece prin cea mai bună perioadă din istoria sa, că saltul economic și civilizațional este fără precedent în istoria noastră, iar decalajul acela ancestral, cumva, față de Occident este pe cale să fie recuperat în următorul deceniu. În același timp, și în viața Bisericii Ortodoxe Române saltul este la fel de impresionant, persistent și de necontestat. Astăzi, la un sfert din veacul acesta care, potrivit lui Malraux, ar trebui să fie religios ori să nu mai fie, catedrala ctitorită de către Preafericitul Părinte Patriarh Daniel este singura și cea mai mare catedrală din Europa ridicată în secolul XXI (având în vedere că ridicarea Catedralei „Sfântul Sava” din Belgrad a durat aproape un secol). Catedrala aceasta nu reprezintă nici timpul vreunui sincronism și nici o recuperare a unui decalaj. Ea poate și trebuie să fie privită ca încheierea unui istoric legământ al înaintașilor cu Dumnezeu pe care cei de azi l-au împlinit și este și un legământ cu viitorul. Ea mărturisește acum și peste timp despre vocația unică a unui om, Patriarhul Daniel, care prin credință și statornicie a mutat munții din loc și a reușit, în al 18-lea an al păstoririi sale, să încheie un grandios proiect al trecutului. Și ce omagiu mai bun putea fi adus centenarului proclamării Patriarhiei Române dacă nu împlinirea visului unei Catedrale Naționale?