Mănăstirea Suzana - broboane de sudoare, picături de har

Prototip al monahilor și monahiilor, Maica Domnului exprimă prin însăși viața ei dăruirea și ascultarea deplină față de Dumnezeu. Asemenea ei, toți cei care au ales drumul jertfei caută, într-o lume unde demonul își seamănă cu obrăznicie răutatea și indiferența față de orice bine, cât de mic, să placă Mântuitorului Hristos. Uneori grijile par că prăbușesc monahii din mănăstiri, dar cu ajutor de sus aceştia prind putere și își duc mai departe crucea. Aducem în faţa cititorului câteva crâmpeie din istoria şi actualitatea Mănăstirii Suzana din judeţul Prahova, care acum are nevoie de sprijin. 

Sărbătoarea Pogorârii Sfântului Duh - una din marile sărbători ale Bisericii noastre, la care tot creș­tinul trebuie să participe la Sfânta Li­tur­ghie, să își aducă prinosul de mul­țumire lui Dumnezeu prin rugăciune!

În dimineața acestei mari sărbători, am plecat eu odinioară la mănăstire. Așa s-a nimerit sau mai degrabă așa a rânduit Dumnezeu. Era o dimineață frumoasă şi senină. Am ajuns la Suzana și când am intrat pe poarta mănăstirii, o portiță lată, dar joasă - înadins concepută ca să pleci capul cu sfială când intri, dintr-odată s-a ivit într-o lumină puternică un loc foarte frumos! Așezată pe deal, înconjurată de alte dealuri cu păduri bătrâne, cu o adiere de vânt cald de vară, care m-a făcut să ridic privirea spre cer, unde am zărit o mulțime de rândunele care zburau şi zburau năvalnic, zburau într-o simfonie de veselie împrejurul turlelor, brazilor, ducând în cioc un pai sau un grăunte de pământ ca să-și repare cuibul lăsat în urmă cu un an... Incredibil, câtă muncă! Câtă jertfă, cât efort depune o rândunică să proptească zidind din boabe de pământ legate cu fire de iarbă, din veritabil chirpici, un cuib într-un colț undeva. Privind, apoi am zărit hortensiile... impresionante... mari... cu flori mari roz și albastre laolaltă... ce străjuiesc biserica mare a mănăstirii.

Ajutorul Sfântului Nicolae pentru maicile de la Suzana

Am intrat în biserică. Preotul „cădea” și mireasma de tămâie învăluia pronaosul, m-am închinat icoanei sfântului ocrotitor, a Sfântului Nicolae, o icoană veche și mare, ferecată în argint, făcătoare de minuni, din 1813.

Aveam să aflu mai târziu că Sfântul Nicolae s-a arătat aievea în biserica mănăstirii, la otpustul Liturghiei - când mănăstirea fusese invadată de nemți şi le-a sfătuit pe maicile care se temeau pentru siguranța lor să nu plece din mănăstire, pentru că nu vor păți nimic... totul s-a petrecut în câteva secunde. Și așa a fost!

După Liturghie, am mers la maica stareță Sinclitichia, care m-a scanat dintr-odată și m-a trimis cu ascultarea la maica Paisia Ververiș, în vârstă de 78 ani, care se nevoia cu încă două monahii - Tatiana (76 ani) şi ­Xenia (53 ani).

Maica Paisia era o călugăriță smerită și ascultătoare. Orfană de mamă, intrase în Mănăstirea Trotușanu la vârsta de 13 ani, învățase să citească în mănăstire pe Ceaslov în chirilică, după psalmul 50. Călugărită la praznicul Sfinților Apostoli în anul 1943 de părintele Evghenie de la Moșu­noaiele, iar în 1954 trimisă egumenă la Schitul Lepșa. După decret, schitul a fost desființat, iar maicile și surorile au fost date afară și obligate să se încadreze în câmpul muncii! A stat o vreme în satul Ruginești, la frați, apoi și-a făcut o căsuță în marginea pădurii, unde a trăit peste 10 ani cu 2 stupi şi o capră. Povestea că veneau cei de la Securitate și o băteau pentru că nu voia să își scurteze fusta - nu a cedat în fața răutății demonice a acelor ighemoni. Am întrebat-o: „Cum aţi rezistat, măicuță?”. „Ne duceam la părintele Cleopa și ne întărea, ne întorceam zburând... ne era dor de mănăstire, tânjeam după mănăstire... spunea sfinția sa, mă rugam la Maica Domnului să (îmi rânduiască) mor în mănăstire... să mă ducă la cea mai grea ascultare, numai să mor în mănăstire. În 1978 a venit la Suzana. Iubea pădurea - se ruga în pădure atunci când mergeam împreună după ciuperci sau după muguri de brad, se îndepărta de noi și se ruga. Nu îi era frică de animale sălbatice. Îi plăcea să se roage noaptea, cu mâinile ridicate - eu mă trezeam şi o zăream când se ruga. Dormea foarte puțin. La 80 de ani făcea metanii și citea uneori și câte o Psaltire pe zi, dar nu ziua, că ziua turna lumânări pentru aprins în biserică, în timpul slujbelor, căci erau 6 ore de slujbă zilnic. Era foarte smerită și milostivă. Nefiind o trapeză, pe toți amărâții îi lua și le dădea de mâncare. A trăit fără a se prinde de lucrurile trecătoare, fără a-și pune nădejdea în oameni. Nădejdea era la Dumnezeu, tot timpul se ruga cu rugăciunea minţii şi nu începea nimic fără rugăciune sau fără a se închina și a spune: Blagosloviți! Acorda o mare importanță rugăciunii lui Iisus și ascultării de maica stareță. A trecut la Domnul în ziua în care s-a împărtășit cu Trupul și Sângele lui Hristos.

Îi mulțumesc Domnului că am trăit să văd monahi rugători care nu aveau excese ascetice, care de multe ori sunt dăunătoare sănătății, se îngrijeau mai mult să nu supere pe Dumnezeu sau pe aproapele, să nu se mândrească - spunea „Dumnezeu nu se arată omului mândru. În omul mândru nu mai este loc pentru harul Duhului Sfânt, iar smerenia este lumina prin care vom vedea Lumina!”. Am văzut monahi care nu şi-au cruțat vasul trupului - adică au muncit fizic şi care nu au luat o pastilă, o aspirină până la 80 ani, nu au fost în spital niciodată. Altora Dumnezeu le-a rânduit crucea sufe­rinței. Toți trebuie să facem ascultare de mai marii noștri, să ne străduim, „căci lucrurile bune cu osteneală se fac”.

Ascultarea de stareţă

Nu este ușor să fii stareță. Facem ascultare. Este foarte mare responsabilitate, grija pentru rânduiala monahală care trebuie menținută cu evlavie și cu frică de Dumnezeu. Grija pentru viețuitori, cât și pentru biserică şi mănăstire, ca monument şi loc de pelerinaj. Biserica este inima unei mănăstiri, ea ne adună, ne bucură şi tot ea ne conduce pe ­ultimul drum. Atracția pentru monahism va exista cât va fi Ortodoxia, dar viața monahală nu va fi la fel. Monahismul trebuie să fie dublat de pocăință. Pocăința ca re-ființare, abandonare a răului în favoarea binelui, ca transformare a mlaştinii în pajişte.

 Acolo unde soborul este mai numeros, poți desfășura activități diverse, dar unde soborul este trecut într-o etapă a vieții care necesită atenție specială și nu ai și personal mai tânăr, acolo demarajul este mai lent. Au venit mai multe tinere doritoare de monahism, dar când au văzut că avem călugărițe în vârstă ce necesită îngrijire... au fost dezamăgite şi au plecat. Generația mea a prins aceste slujitoare ale Domnului în plină putere şi forță.

Maica stareță Sinclitichia - foarte mare voitoare, o fire aparent dură, îți vorbea dur, trăise vremuri grele, era perfecționistă, energică - se aștepta să pricepi din prima! De la prima expli­cație! Măicuța aceasta ne-a arătat calea, ne-a arătat cum se nevoiește o stareță.

Îmi amintesc că, indiferent la ce oră se stingea lumina în chilia de la stăreție, la ora 5:00 era întotdeauna aprinsă; întotdeauna începea cu metaniile ca să alunge somnul, rostind: „Slavă și Închinare Majestății Tale, Dumnezeule cel Mare, care ai făcut cerul și pământul, marea și izvoarele apelor!.... metanie! Slavă și închinare, Fiule al lui Dumnezeu, Împăratul Împăraților şi Domnul Domnilor! metanie! Slavă și Închinare Majestății Tale, Prea­sfântă Treime, Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt! Îți mulțumim pentru toate bunătățile care în dar ni le dăruiești nouă nevrednicilor!” - o rugăciune veche de la un părinte bun... apoi se ducea la Litur­ghie și era prezentă la toate slujbele. Cel mai mult iubea slujbele Bisericii și cântările - mereu o pomenea pe maica Aretusa, că la ea „mergea cu lecția în urmă cu 50 ani”. Maica stareță mereu ne povățuia să ne străduim să învățăm psaltică - maica Tamara a învățat la 70 ani - „maicilor, veți îmbătrâni... şi să știi să cânți Domnului este cea mai mare onoare, cântarea trebuie să fie echilibrată, nici prea sus, nici jos, pe un ton care să îți permită să atingi toate notele partiturii, fără să schimbi tonul! Cântarea este tot rugăciune! Cel mai greu lucru într-o mănăstire este rugăciunea - luptă să nu lași rugăciunea, canonul nefăcut! Ce este timpul? Ce sunt zilele şi anii? Ce este omul şi toate cele dimprejurul lui ce sunt, dacă lipsește Viața? Deșertăciunea deșertă­ciunilor este să nu fii întru ale lui Dumnezeu! Pe acelea să le faceți și pe acelea să nu le lăsați!“

Maica stareță ne-a educat, ne-a insuflat dragostea de locul acesta, de mănăstire și de jertfă. Avea foarte mare evlavie la Sfântul Nicolae și la Sfântul Mare Mucenic Mina.

Lucrări de restaurare şi conservare, necesare bunei funcţionări

Mănăstirea deține dinainte de 1900 o părticică din moaștele acestui mare sfânt mucenic, care erau în Altar, într-o cruce de argint, şi se scoteau la închinare o dată pe an în ziua de prăznuire a sfântului, la priveghere cu procesiune. Din 2017, cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Patriarh, datorită lucrării minunate a Sfântului Mina, sfintele moaște s-au aşezat într-o raclă de argint în biserica mare, spre bucuria, mângâierea și ajutorul tuturor celor care vin la Mănăstirea Suzana.

Lucra foarte mult la birou, se străduia să înfrumusețeze și înnoiască mănăstirea și să caute fonduri. În 2006 era deja informată de fondurile Sapard și de cele europene, nerambursabile. În 2006 a fost o alunecare de teren pe partea sud-estică a mănăstirii, când a plecat dealul cu tot cu căminele de colectare - 6 metri, iar zidul dinspre sud la limita cu pădurea s-a tasat, s-a lăsat cu vreo 50 cm pe o distanţă de 40 m. Alunecările de teren sunt imprevizibile şi pot trage după ele biserica şi casele!

Viața unei maici starețe nu-i mai aparţine, nu mai are viață personală, totul este o jertfă și o nevoință. Nevoile mănăstirii și ale obștii sunt prioritare. Maicile sunt bătrâne neputincioase, spital, analize, AVC, oncologie. Când crezi că ai un moment de liniște, atunci intervine câte ceva!

Cu timp şi fără timp, muncă de birou, cercetare, documentare, aprovizionare, construirea și menținerea unui grup de sprijin pentru această mănăstire. Toate acestea nu ar fi posibile însă fără sprijinul și susținerea maicilor mele din obște, care se nevoiesc şi se ostenesc la slujbe şi la ascultări: maicii Mitrodora, maicilor Fevronia, Arsenia și Magdalena la biserică, maicilor Melania și Serafima la Economat, împreună cu toate celelalte maici care formează un buchet de ostenitoare. Marta şi Maria... muncă și rugăciune.

O zi pe săptămână pentru rugăciune intensă, pentru sfătuire şi întărirea mea personală, aşa îmi propusesem.

Biserica şi casele au nevoie de restaurare. Cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel am demarat întocmirea unui proiect de consolidare și restaurare a bisericii, a ansamblului monahal, consolidarea drumului de acces, construirea unei parcări, în vederea implementării cu fonduri europene. Ca să fie realizabil, sunt necesare multe studii de specialitate costisitoare, care depășesc posibi­litățile financiare ale unei mănăstiri izolate. De asemenea, întreg ansamblul monahal fiind monument istoric de categoria A, funcțiunile atribuite chiliilor sunt limitate. Pentru buna funcțio­nare a mănăstirii este nevoie de o trapeză cu pivniță, cu spații de depozitare şi alte anexe gospodărești. Realizarea acestora se face cu apel la generozitatea celor care iubesc mănăstirea şi în special biserica acesteia. Acum se lucrează la conservarea picturii, efectuarea testelor de curățare, de tiviri, consolidări cu foiță, ca pictura să nu mai cadă şi să avem apoi ce restaura.

Cine doreşte să devină ctitor la o mănăstire monument ­istoric poate să contribuie donând în contul mănăstirii: RO72 RNCB 0211 0118 4621 0001, deschis la BCR Vălenii de Munte. Toţi binefăcătorii vor fi pomeniți la Altarul sfintei noastre biserici. Avem nevoie de ajutor pentru a restaura icoanele noastre făcătoare de minuni, Maica Milostivirii și Sfântul Nicolae, bisericile și pentru a stopa fenomenul de eroziune pe laturile colinei.

(Monahia Teofana Popescu este stareţa Mănăstirii Suzana)