Mari păstori de suflete care au slujit Mântuitorului pe pământul românesc

Istoria românilor este indisolubil legată de viaţa marilor păstori de suflete. Poporul român, creștinat odată cu etnogeneza sa, a născut sfinți în comuniunea Bisericii universale prin rodirea Evangheliei lui Hristos, vestită în aceste ținuturi binecuvântate de Sfântul Apostol Andrei, cel Întâi chemat, Ocrotitorul României. Având, așadar, continuitate apostolică, marii păstori de suflete din poporul român sunt modele nepieritoare pentru viaţa şi credința noastră, după îndemnul Sfântului Apostol Pavel, care zice: „Aduceţi‑vă aminte de mai‑marii (înaintaşii) voştri care v‑au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviţi cu luare aminte cum şi‑au încheiat viaţa şi urmaţi‑le credinţa“ (Evrei 13, 7‑8). Începând de la sfinţii stră‑români sau daco‑romani şi până la sfinţii din zilele noastre, toţi mari păstori de suflete, scrişi de Dumnezeu în Cartea Vieţii, prin pilda vieții lor și prin rugăciune, au hrănit du­hov­nicește pe toți drept‑credincioșii creştini, au mărturisit şi au apărat cu jertfelnicie credinţa ortodoxă, neamul şi ţara noastră.

1. Sfinţenia

Ce au preţuit românii la aceşti mari păstori? În primul rând, sfinţenia vieţii, căci sfinţenia este cel mai de preţ rod al lucrării Sfântului Duh în Biserică. Nenumăraţi oameni alergau la uşile chiliilor lor, cerându‑le sfatul şi rugăciunea ca alinare și rezolvare pentru durerile, necazurile şi neputinţele lor. Un astfel de păstor a fost şi Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica (7 octombrie 1787 – 11 aprilie 1868), prăznuit în fiecare an la 11 aprilie. Ascet şi rugător, făcător de minuni şi tămăduitor, Sfântul Ierarh Calinic a strălucit şi ca mare organizator al vieţii monahale, şi al Bisericii în general. A fost în același timp cărturar erudit, talentat arhitect, patriot şi promotor al filantropiei creştine. Oamenii care l‑au cunoscut au rămas impresionaţi de numeroasele sale milostenii, de blândeţea sa, de rugăciunile tămăduitoare, de posturile şi privegherile sale.

Sub lucrarea Duhului Sfânt a rodit şi sfinţenia unui alt mare păstor de suflete: Sfântul Ierarh Grigorie Dascălul, prăznuit la 22 iunie, Mitropolit al Ţării Româneşti între anii 1823 şi 1834. Călugărit în obştea Mănăstirii Neamţ, la îndemnul Sfântului stareţ Paisie, după un scurt popas athonit, tânărul Grigorie a venit la Mănăstirea Căldăruşani. De aici a fost chemat în 1823 de către domnitorul Grigore Ghica la slujirea de mitropolit al Ţării Româneşti. Istoria consemnează viaţa modestă şi smerenia ierarhului Grigorie. Ca mitropolit, Sfântul Ierarh Grigorie a împletit simplitatea şi sfinţenia cu o bogată activitate pastoral‑misionară şi social‑culturală: a înființat şcoli teologice la Argeş, Râmnic şi Buzău și a tradus multe scrieri ale Sfinților Părinți. A fost un exemplu de sfinţenie şi iubire jertfelnică pentru păstoriţii săi, de sprijinul său material beneficiind numeroşi săraci, văduve şi orfani.

Dar Duhul Sfânt nu suflă doar într‑o epocă. Suflarea Lui adie în toate vremurile, însufleţind virtutea sfinţeniei, ca o chemare eternă adresată omului. Sub aripile Duhului dătător de sfinţenie s‑a adăpostit un alt mare păstor de suflete din Sihăstria Neamţului, părintele ieroschimonah Paisie Olaru (1897‑1990), călugăr cu viaţă sfântă şi pentru mulţi dintre cei care l‑au cunoscut, bun de aşezat în icoană. Oamenii îl ştiau de rugător şi chiar de vindecător, fapt atestat de mulţi creştini care se plecau sub epitrahilul său. A dus o viaţă modestă, în asceză şi rugăciune, la Sihla, sub stâncile uriaşe, într‑o chilie ţărănească, simplă, în vecinătatea bisericuţei dintr‑un brad. Nu vorbea despre sine niciodată, nu amintea că pe la chilia sa au trecut oameni cu diferite demnităţi. Îi trata pe toţi cei veniţi cu atenţie şi dragoste, dorindu‑le tuturor, cu multă bunătate, „un colţişor de rai”.

2. Învăţătorii

Însă darurile Duhului Sfânt nu se opresc; o altă caracteristică a ma­rilor păstori de suflete din popo­rul român a fost bogata lor activitate învăţătorească. Printre marii cărturari ai neamului se numără Mi­tropolitul Varlaam al Moldovei, părinte al cărţii şi al graiu­lui românesc(1632‑1653). Ierarhul Varlaam a unit rugăciunea cu învăţătura şi cuvântul cel înţelept cu fapta bună. Cu sprijinul Sfântu­lui Ierarh Petru Movilă al Kievului, Mitropolitul Varlaam a înfiin­ţat prima tipografie românească din Moldova. Biserica Ortodoxă l‑a avut ca înţelept apărător al drep­tei credinţe şi al unităţii în vre­muri tulburi. El a convocat Sinodul de la Iaşi, în anul 1642, care a îndreptat şi a aprobat Mărturisi­rea de credinţă a Mitropolitului Pe­tru Movilă al Kievului, pentru a da clerului şi credincioşilor orto­docşi o călăuză a dreptei credinţe.

Sfântul Ierarh Varlaam a fost preţuit ca păstor sufletesc, atât în ţară, cât şi peste hotarele ei, pentru evlavia şi cultura sa, încât a fost numărat între cei trei candidaţi propuşi pentru Tronul Patriarhiei Ecumenice de la Constantinopol. Dimensiunea sa cărturărească a fost dusă mai departe de ucenicul şi urmaşul său, Sfântul Ierarh Dosoftei al Moldovei, mare cărturar român, care s‑a ostenit în a doua jumătate a secolului al XVII‑lea. Poet, ascet, om de cultură, vorbitor de greacă, latină, slavonă, poloneză, rusă, ucraineană, Sfântul Ierarh Dosoftei a continuat activitatea cărturărească şi duhovnicească a Mitropolitului Varlaam, desăvârşind cultura şi limba românească. Opera sa de căpătâi este Psaltirea în versuri, tipăritură adresată întregii seminţii românești.

În rândul păstorilor cărturari trebuie amintit negreșit Sfântul Ierarh Antim Ivireanul, trăitor prin­tre români, o personalitate ilus­tră care a lăsat o moştenire re­marcabilă. Tipograf, arhitect, ca­ligraf, sculptor, predicator, cu spi­rit filantropic plin de milă şi în­dreptat spre nevoile credincioşi­lor pe care i‑a păstorit, Sf. Ierarh An­tim a fost preocupat și de zidirea sufletească a credincioşilor săi prin cuvânt. Predicile sale sunt în­drep­tate spre nevoile sociale, înfierând năravurile societăţii contemporane lui. Didahiile sale sunt adevărate bogăţii lingvistice; Mihail Sadoveanu spunea că limba vor­bită de Mitropolitul Antim este „poate cea mai frumoasă dintre a tu­turor cărturarilor epocii“. A tipă­rit mult, la Bucureşti, Snagov, la Râm­nic şi la Târgovişte, cărţi duhovniceşti, dar şi lucrări de filoso­fie. În anul 1716, sfârşeşte asa­si­nat de soldaţii turci într‑un râu de lângă Adrianopol, intrând astfel în rândul mucenicilor şi al marilor păstori de suflete români. (Va urma)