Martiriul ca formă totală de iubire faţă de Dumnezeu

Biserica lui Hristos a fost întemeiată pe temelia Crucii, iar martiriul a fost o notă dominantă în lucrarea membrilor ei.

Temeliile duhovniceşti ale vieţii primilor creştini şi tradiţiile în care s-au ancorat i-au îndemnat pe cei mai râvnitori la un martiriu ce urma să fie împlinit în condiţiile acceptate de ei de bunăvoie, prin propria alegere, în munţi şi în peşteri, în retragerile mănăstireşti. Pe scurt, conştiinţa lor martirică îi îndemna să săvârşească ceea ce este plăcut lui Dumnezeu. Este vorba aici de ceea ce am putea numi "principiu martiric" care ţine de esenţa însăşi a vieţii creştine. Persecuţiile au contribuit în mare măsură la dezvoltarea acestui principiu martiric. Numai însufleţit şi împuternicit de acest principiu poate fi credinciosul îndreptăţit să dialogheze cu Dumnezeu. În Vechiul Testament, Dumnezeu îi cere lui Iov: "Încinge-ţi deci coapsele ca un viteaz şi eu te voi întreba şi tu îmi vei da lămuriri" (Iov 38, 3). Un om lipsit de curaj, care caută să trăiască în confort, care fuge de martiriu, nu poate dialoga cu Dumnezeu. În acelaşi duh, Sfântul Atanasie le spunea fecioarelor sale în mod categoric: "Alungaţi teama", stăruind asupra curajului de care are nevoie creştinul şi arătând că Biserica încredinţează aceleaşi lupte şi osteneli atât femeilor, cât şi bărbaţilor, deci că şi unii, şi alţii au nevoie de curaj în trăirea şi mărturisirea credinţei lor.

Pe ce se fondează martiriul? Răspunsul este în realitate simplu: se fondează pe moartea lui Iisus Hristos, pe sacrificiul Său suprem de iubire, realizat pe Cruce, pentru ca noi să putem avea viaţă. Este logica bobului de grâu care moare pentru a aduce mult rod (cf. In. 12, 24). Domnul Iisus Hristos este bobul de grâu venit de la Dumnezeu, bobul de grâu divin care se lasă să cadă pe pământ, care se lasă strivit, zdrobit în moarte şi tocmai pe această cale se deschide apoi pentru a aduce roade în nemărginirea lumii. Un martir îl urmează pe Domnul până la capăt, care a continuat în mod liber să moară pentru mântuirea lumii, într-un act de iubire supremă.

De unde izvorăşte aşadar forţa pentru a înfrunta martiriul? Din profunda şi intima uniune cu Hristos, pentru că martiriul şi vocaţia la martiriu nu sunt rezultatul unui efort uman, ci sunt răspuns la o iniţiativă şi la o chemare a lui Dumnezeu, sunt dar al harului Său, care ne face să fim capabili de a oferi propria viaţă din iubire faţă de Hristos, faţă de Biserică şi lume. Dacă citim vieţile martirilor, rămânem uimiţi de seninătatea şi curajul lor în înfruntarea suferinţei şi a morţii: puterea lui Dumnezeu se manifestă pe deplin în slăbiciunea, în lipsurile cui se încredinţează Lui şi îşi pune doar în El propria speranţă (II Cor. 12, 9). Dar este important de subliniat că harul lui Dumnezeu nu suprimă sau sufocă libertatea celui care înfruntă martiriul, ci, dimpotrivă, o îmbogăţeşte şi o însufleţeşte: un martir este o persoană pe deplin liberă, liberă în raport cu puterea lumii; persoană liberă care într-un unic act definitiv îi dăruieşte lui Dumnezeu întreaga Sa viaţă şi într-un suprem act de credinţă, de nădejde şi de iubire, se abandonează în mâinile Creatorului şi Răscumpărătorului Său; îşi sacrifică propria viaţă pentru a se uni desăvârşit cu jertfa lui Hristos pe Cruce. Într-un cuvânt: martiriul este un mare act de iubire ca răspuns la necuprinsa şi negrăita iubire a lui Dumnezeu. Desigur, probabil noi nu suntem chemaţi la martiriu. Cu toate acestea, nici unul dintre noi nu este exclus de la chemarea divină la sfinţenie, de la a trăi existenţa creştină la cel mai înalt nivel. Toţi, mai ales în timpul nostru, în care pare să prevaleze egoismul şi individualismul, trebuie să ne asumăm ca primă şi fundamentală îndatorire aceea de a creşte zi de zi, într-o iubire tot mai mare faţă de Dumnezeu şi faţă de fraţi pentru a transforma această lume a noastră.

Prin sângiuirea întru Hristos a martirilor, lumea devine Biserică însufleţită şi pregătită pentru Eshaton, pentru venirea Mirelui Ceresc, îmbrăcându-se în hainele de prăznuire albe, dar şi înroşite de purpura sângelui lor: "Şi când (Mielul) a deschis pecetea a cincea, am văzut, sub jertfelnic, sufletele celor înjunghiaţi pentru cuvântul lui Dumnezeu şi pentru mărturia pe care au dat-o. Şi strigau cu glas mare şi ziceau: Până când, Stăpâne sfinte şi adevărate, nu vei judeca şi nu vei răzbuna sângele nostru, faţă de cei ce locuiesc pe pământ? Şi fiecăruia dintre ei i s-a dat câte un veşmânt alb şi li s-a spus ca să stea în tihnă, încă puţină vreme până când vor împlini numărul şi cei împreună-slujitori cu ei şi fraţii lor, cei ce aveau să fie omorâţi ca şi ei" (Apoc. 6, 9-11).

Îmbrăcaţi în straie de slavă cerească, plini de duh şi putere, ei se gătesc pentru învierea cea de obşte. Dumnezeul cel Viu, Dumnezeul lor este Cel ce îi va învia şi împreună cu ei şi pe noi, cei ce credem în mărturia lor, cei ce le urmăm jertfa, alcătuind martirionul drept slăvitor, crâmpeiul plin de viaţă al acestei lumi.

Acum şi aici, ca pe tot parcursul istoriei Bisericii, sfinţii adapă cu sângele lor pământul Babilonului lumii acesteia şi prin această sângiuire parcă îmbată de mânie "fiara pustiei". Peste tot este acest sânge biruitor şi învietor, această sămânţă prin care Creştinismul prinde viaţă, căci în sânge este viaţa… Cu toţi suntem datori a purta o luptă în viaţa aceasta. Nu orice fel de luptă, ci o luptă până la sânge, nu orice fel de mărturie, ci pe cea dreaptă, cea care sfinţeşte şi îi sfinţeşte şi pe cei din jur care vin să se adape din ea ca din izvorul vieţii.