Mărțișoare

Încă nu împlinisem 14 ani. Oare se cuvenea să le avem în vedere și pe fetele din clasă? Ochii noștri de viitori bărbați începuseră să le aibă. Dar mai cu fereală, că, deh, eram băieți de la țară și ne podidea din te miri ce rușinea.

Dacă nu ne grăbeam, ne-o luau corcodușii înainte. Aproape că erau gata să înflorească. Orașul era departe, la 14 kilometri, și nu fusese nici unul dintre noi singur până acolo. Și dacă ne-ar fi trecut asta prin minte, nu aveam suficienți bani pentru rată. Ne ajungea doar pentru mersul pe jos mărunțișul pe care-l strânseserăm. Și pentru câteva mărțișoare, câte unul pentru fiecare profesoară.

Așa că ne-am învoit de la ore și am luat-o cu pasul spre Purani, satul vecin. Trei băieți cu căciuli pe cap și cu bocanci în picioare, cu toate că iarna nu dădea nici cel mai mic semn că vrea să se întoarcă. În orice caz, nu în ziua aceea. Nu aveam însă de unde să știm, așa că...

Nu se băgase, cum obișnuiam să spunem, nici la cooperativa din Purani marfa pe care o căutam noi. Haidem la Pielea, am hotărât pe loc, adică în următorul sat, unde se născuse mama. Lipseau și de la magazinul de aici mărțișoarele. Ce facem? Mergem mai departe? Mergem! S-ar fi cuvenit să ne întrebăm mai întâi picioarele, dar, la vârsta aceea, ele erau aproape întotdeauna de acord.

Am trecut prin fața casei bunicilor. Erau, însă, mai importante mărțișoarele. O să mă opresc la întoarcere, mi-am zis. La întoarcerea de la Mârzănești, unde speram să avem mai mult noroc decât în satele de mai înainte. Chiar așa a fost, am avut. Putea să vină chiar de a doua zi 1 martie, deși mai era o săptămână, dacă nu cumva mai mult, până atunci.

Când am intrat în curtea bunicilor, unde mai era încă zăpadă, am auzit un chiot de copil din casă. Era verișoara mea Rodica, venită pe lume cu numai o zi sau două în urmă. Habar n-aveam de existența ei.

Multă vreme, până încoace, târziu, am fost ca doi străini unul față de celălalt. Numai din vina mea. Era prea mică pentru numărul anilor mei. Nu împărțiserăm aceeași copilărie, pentru ca, într-o zi, chiotul acela de demult să-mi apară în gânduri și să-mi spună: Am știut că ești tu atunci! Și am vrut să afli că mă bucur!

Dintr-odată, am început să mă bucur și eu și să înțeleg de ce, ori de câte ori o întâlnesc pe Rodica, cea mai tânără verișoară a mea, am sentimentul c-a venit primăvara!