Mărturia faptelor

Teologia faptelor este mai puternică decât cuvintele; aceasta este mărturia pe care o aducem în fața lumii. Inevitabil, orice gest pe care îl facem spune ceva, inclusiv de natură teologică. În teologia misionară se vorbește adesea despre mărturia prin sfințenia vieții. Misionarul, prin excelență, este sfântul. Dacă martorii sunt cei care vorbesc despre ceea ce au văzut sau au trăit, sfinții devin imaginea experienței trăite.

Ce putem noi mărturisi: doar ceea ce am reușit să vedem cu ajutorul credinței prin lentila teologiei, în lumina harului. Mărturia sfinților este copleșitoare în acest sens. Dar rămâne o întrebare: Dacă nu suntem sfinți, ce ne facem?

În literatura părinților deșertului din Egiptul secolului al 4-lea, în Pateric, există două atitudini complementare, ce pot răspunde acestei intero­gații. Pe de o parte avem afirmația Ammei Sincletica (12): „E primejdios să înveți pe cineva dacă nu ai trecut prin viața ascetică. Așa cum cineva cu o casă putredă își vatămă oaspeții, dacă i se prăbușește casa, tot așa cei care nu s-au zidit mai întâi pe ei înșiși, îi distrug pe cei care vin la ei [să învețe]. Cu vorbele îi îndeamnă la mântuire, dar cu felul lor strâmb de viață mai mult îi strică pe ucenici”.

Gândul Maicii Sincletica este unul de o radicală intransigență, în care pledează pentru autenticitate totală. Dar imaginea pe care ea o oferă este insuficientă. Trebuie completată cu ceea ce spune Avva Pimen (25): „Un om care învață pe alții, dar nu practică ceea ce învață seamănă cu o fântână: tuturor le dă să bea și pe toți îi spală, numai pe ea nu se poate curăți”.

Cu alte cuvinte, Amma Sincletica vede riscul pe care îl implică incongruența dintre teologia implicită și cea explicită, ceea ce nu e deloc puțin lucru. Să predici fără să ai experiența directă a lucrurilor despre care vorbești este distructiv. Cei care te ascultă vor fi, fără îndoială, afectați de distanța dintre cuvintele și imaginea ta.

Avva Pimen, în schimb, practică nejudecarea. Nu se grăbește să-i critice pe cei care nu pot trăi la măsurile înalte ale moștenirii duhov­ni­cești a sfinților. Prin nevoință, ajunge la sensibilitate universală și înțelege paleta complexă a eșecurilor posibile. În plus, caută să vadă binele oriunde încă mai licărește și, văzându-l, să îl amplifice.

Mulți sunt atrași de splendoarea învățăturilor duhovnicești și de puritatea lumii pe care acestea o descoperă, dar nu ajung la înălțimile pe care le admiră. Neputința asta poate avea foarte multe forme, dar adesea este o cădere neinten­ționată. Însă dragostea pentru lumea duhovnicească rămâne și din dragoste vorbesc. Speră să îi atingă și pe alții și să îi contamineze cu admi­rația pentru marii părinți duhovnicești.

Iar dragostea aceasta, chiar fără prea mare aplicabilitate practică, îi face pe acești oameni să vorbească. Să contamineze și pe alții cu dragostea lor. Prin predarea altora a lucrurilor pe care ei înșiși nu le-au reușit, își mențin speranța că, la un moment dat, vor putea să trăiască ceea ce predau. O astfel de situație nu ar trebui denumită ipocrizie, nici chiar o formă ușoară a acesteia, ci este mai degrabă un angajament continuu de a păstra vie dragostea pentru ceva ce nu au putut îndeplini.