Miracolele de care avem nevoie

Lumea și întregul univers poartă amprenta neștearsă a miracolului din care s-au născut, ca un capriciu al iubirii lui Dumnezeu, care i-a făcut pe îngeri să se mire pentru veșnicie și să își strige acest sentiment copleșitor în laude fără de sfârșit. Din acel moment, miracolul a devenit limba pe care Dumnezeu a ales-o pentru a ne vorbi, arătându-ne adevărata realitate care scapă simțului nostru comun, dar pe care o putem întrezări încă din această viață, într-un larg orizont de fapte minunate. Cu toate că omul nu mai vede minunile sau, atunci când o face, nu este cuprins de fior, ci de împietrire și ură, ele continuă să existe și să ne invite la a (re)descoperi lumea în care ne-am născut ca purtători de minuni și în care ne-am putea regăsi, ca unii care putem face minuni cu noi, dar mai ales cu cei de lângă noi.

Fie că vrem, fie că nu vrem, noi, oamenii nu Îi putem răpi lui Dumnezeu dreptul de a face minuni, care uneori ni se pot părea stranii suspendări ale regulilor ce stau la baza armoniei lumii. Omul refuză minunea pentru că mai întâi și-a refuzat puterea de a se bucura și capacitatea de a se mira, atât de propria lui viață, cât mai ales în fața semnelor iubirii lui Dumnezeu, care sunt tot atâtea invitații de a ne schimba și de a schimba lumea. În realitate, minunea este semnul care însoțește viața noastră încă de la început și îi confirmă omului că doar pentru el se întâmplă miracole, și pe care, la rândul lui, este chemat să le transmită mai departe.

Chiar dacă miracolul este o intervenție exterioară omului, odată ce l-a atins, omul devine un purtător al minunii. Și primul miracol ai cărui subiecți suntem este viața, pe care omul o primește ca dar de la Dumnezeu, dar pe care o transformă prea ușor dintr-o unică invitație spre bucurie și fericire într-o sumă cenușie de griji și alergături mărunte. Coborâtă de la nivelul bucuriei și al mirării îngerilor, viața omului nu mai este semnul celei mai mari minuni care ni se poate întâmpla, ci devine povara sub care ne pierdem bucuria de ființe vii. Și toate acestea vin din neputința noastră de a face selecție în fața ofertei de a ne trăi viața acum și ușor, sau de a o privi din perspectiva unui viitor pe care ți-l câștigi chiar de acum și care te va însoți pentru veșnicie.

Viața rămâne un miracol și pentru că ea este un capital pe care îl poți plasa în investiții sigure, precum educație, altruism, credință, sacrificiu de sine sau bucurie, dar pe care îl poți și pierde prin nepăsare, superficialitate și aroganță. Cu toate acestea, în mod paradoxal îți rămâne șansa ca atât timp cât trăiești să îți recâștigi acest capital de energie și încredere divină la fel de proaspăt și înnoit, spre o mai bună trăire a miracolului vieții. Privită ca o sumă de șanse de a construi noi proiecte de a trăi, viața este primul miracol de la care pornesc toate celelalte.

Un al doilea miracol care ne oferă oricând perspectiva schimbării vieții este cel al credinței, privită ca puterea omului de a nu se încrede doar în el și de a nu se considera pe sine ca început și sumă a tuturor lucrurilor, ci de a-și ancora viața într-un orizont al lui Dumnezeu. În această relație a fi rob al Lui devine adevărată libertate, iar smerenia devine discernământ. Trăită prin multe semne exterioare, credința poate scăpa simțului comun și se poate refugia acolo unde nu te aștepți, în lucrul umil și simplu, într-o masă amorfă de oameni care renunță la propriul confort, într-o înșiruire umilă și anonimă de oameni care așteaptă într-o procesiune tăcută întâlnirea cu alte fapte miraculoase: sfântul, moaștele și locul impregnat de prezența lui Dumnezeu. În acest spațiu al gesturilor, ordinea credinței operează adevărate miracole sociale, inversează ierarhia firească a oamenilor și a lucrurilor, schimbând lumea într-un mare paradox, în care ultimul poate ajunge primul, și invers, în care cel mai mic devine cel mai mare, iar cel care slujește este mai mare și mai onorat decât cel care stă la masă.

Dacă primele două miracole ne prezintă viața și credința ca realități personale sub semnul cărora stă devenirea noastră, iertarea este miracolul care ne schimbă felul de a trăi în lume. Dincolo de gratuitatea unui astfel de gest, care nu trebuie să pornească din nici un fel de calcul, iertarea este de fapt promisiunea lui Dumnezeu că un om poate fi oricând recâștigat, că nimeni nu este în mod definitiv pierdut. Dar ea rămâne, mai presus de toate, promisiunea pe care trebuie să fim gata să o primim, dar mai ales să o întoarcem spre cei de lângă noi. Iertarea rămâne un miracol și pentru faptul că Însuși Dumnezeu Își anticipează prin ea minunile pe care le face atunci când vindecă infirmi sau orbi sau când redă demnitatea unui om acolo unde ea nu mai era. Chiar dacă a reda unui orb sau unui infirm sănătatea este o mare minune și pe care omul doar o imită prin gesturile sale, iertarea rămâne cea mai mare minune pe care Dumnezeu o face cu omul și pe care, la rândul lui, el este chemat să o ofere și altora cu aceeași revărsare de iubire, precum a primit-o. Iertarea face schimbări atât la nivelul omului, cât și la nivelul societății, ea nefiind altceva decât puterea de a-ți asuma eșecul și limitele  personale și energia de a putea merge mai departe cu sentimenul împăcării.

Cu toate progresele lumii care ne înconjoară și care ne prezintă un univers golit de taine, cred cu tărie că omul are nevoie de miracole pentru a-și confirma locul privilegiat pe care îl ocupă în univers, dar mai ales pentru faptul că prin ele își poate întări convingerea că, odată ce l-a atins pana minunii lui Dumnezeu, poate și el să facă minuni la rându-i.

Iar începutul sunt cele trei miracole de care avem nevoie: viața, credința și iertarea.