Misiune exemplar împlinită

În ianuarie 2026, chiar de ziua Eminescului, pe 15, la Vorona, mănăstirea pe unde poetul își purtase pașii în copilăria sa mitică, exclamând, poate, „Fiind băiet păduri cutreieram/ Și mă culcam ades lângă izvor,/ Iar brațul drept sub cap eu mi-l puneam,/ S-aud cum apa sună-ncetișor,/ Un freamăt lin trecea din ram în ram/ Și un miros venea adormitor”, se petrecuse un moment cu totul memorabil, se scrisese o pagină de aur în cartea de istorie a monahismului ortodox românesc. Fapta aceasta demnă de consemnare cronicărească l-ar fi mișcat, desigur, și pe autorul „Luceafărului”, de ar fi auzit de isprava aceasta, de care sunt în stare oameni născuți a fi făptuitori de seamă. Și s-ar mândri Eminescu de faptul că asemenea pământeni viețuiesc acolo unde erau izvoarele sale cele mănoase. Și ce se cerea scris pe un pergament în acea zi, cu meșterite slove? Da, era ceva cu totul osebit și se cuvenea o asemenea cinstire întâmplării, ce nu era defel una obișnuită. Pentru o monahie, una paradigmatică, stareță vreme de 57 de ani la Mănăstirea Vorona, stavrofora Teofana Scântei, izvoditoare de fapte scânteietoare, se încheia un drum, suitor în tot acest răstimp, dar nu ușor, ci nevoitor, însă luminat clipă de clipă de nădejdea niciodată stinsă a biruinței. Cuvântul e cel mai potrivit, pentru că această lucrare stărețească vreme de aproape șase decenii a fost realmente o luptă. Când, în 1968, Mitropolitul Iustin Moisescu al Moldovei și Sucevei i-a încredințat Teofanei Scântei misiunea, una ce părea aproape imposibilă, de a readuce la viață, la gloria de altădată, vatra monahală a Voronei, care în secole de existență se consacrase ca un focar al isihasmului prin monahii săi iconici, din care unul, Onufrie, avea să fie trecut la începutul secolului al XXI-lea în rândul sfin­ților, măicuța aceasta, deși învolburată de amarnice încercări, fusese puțin descumpănită. O colindase și teama ca nu cumva crucea ce o primise spre purtare, într-un drum golgotic, să nu o doboare. Dar tocmai vederea Crucii, din blândele sale priviri, o îmbărbătase și aprinsese în lăuntrul ei puteri și energii nebănuite. Mănăstirea Vorona, marea lavră a Nordului, merita să renască și nici un preț de plătit nu era prea mare spre a reda monahismului nostru un tezaur cu adevărat inestimabil. Gospodăria Colectivă, care se instalase în așezământul de unde fuseseră alungați călugării, făcuse prăpăd. Ruină și paragină peste tot. Va izbuti?, se întrebase maica Teofana. Mitropolitul Iustin, sim­țind că pe cea în brațele căreia voia să pună ctitoria, cerându-i să alunge pustia și să răsădească iar chinovia, o împăienjenesc temerile, i-a pus mâna pe umăr, dându-i de înțeles că-i va fi alături. Acest reazem, prețios de bună seamă, s-a însoțit cu forța generată de dorul ei de viață monahală, de aerul de respirat, a cărui absență i-a întunecat vreme de nouă ani viața. Fusese izgonită din mănăstire, de la Râșca, unde a fost tunsă în monahism, în 1954. Nenorocirea venise prin funestul decret 410, al anului 1959. Lucrase acolo unde i se sortise, la Filatura de In și Cânepă din Fălticeni, dar continuase să ducă zi de zi, ceas de ceas, exis­tență după pravilă călugărească, sperând că Domnul se va îndura de ea, ca să redobândească Raiul, cel spre care s-a îndreptat la 8 ani, în 1942, la Mănăstirea Agafton, unde se dusese cu părinții și n-a mai vrut să plece acasă. Bucuroasă peste măsură că ruga sa fusese ascultată în cer și că se putea întoarce în locul după care inima ei suspina, maica Teofana Scântei a mobilizat toate resursele sale de încredere și i-a dat de înțeles ierarhului că se va strădui să plinească ascultarea aceasta, ce era și o piatră de încercare. I se hărăzise bunătate și bunătate trebuia, la rându-i, să desăvârșească.

Și chiar așa întâmplatu-s-a. Nu cu o baghetă magică, ci cu o osârdie pilduitoare, cu acea râvnă a albinelor care strâng mierea întru dăinuirea prisăcii. A fost ajutată rând pe rând de cei doi mitropoliți de la Iași, Iustin și apoi Teoctist. Pentru acesta din urmă, Vorona era mănăstirea de metanie, ceea ce-a adăugat grijii firești pentru buna rânduială a tuturor așezămintelor monahale din cuprinsul eparhiei o vibrare specială a inimii, ce-l transforma într-un căuzaș al bunăstării istoricei chinovii, pe care o dorea a fi și mai strălucitoare decât o cunoscuse în vremea uceniciilor sale. Se abătea deseori pe la Vorona să vază cum merg lucrările și, pe lângă fondurile mitropolitane, totdeauna lăsa maicii starețe Teofana și o danie din chiverniseala proprie spre a se duce la bun sfârșit lucrarea sfântă, cum îi plăcea să o numească. Această sfințenie își punea pecetea în tot ceea ce se avea loc în anevoioasa, dar mereu sporitoarea operă de rectitorire, care, se știe, e de multe ori mai dificilă decât o zidire nouă, din temelii. Doar un demers al sa­cra­lității, ca acesta în care se angajase obștea în creștere a Voronei, sub înțeleapta, blânda, dar stăruitoarea diriguire a maicii starețe Teofana, putea să producă aceste miraculoase rezultate într-un timp ireal de scurt. Aici, unde se așter­nuse jalea aproape un deceniu, după o jertfitoare trudă, uneori din zi în zi, împărățea iar o mirabilă grădină. Bisericile, cele trei, își recăpătaseră luminiscența serafică, primiseră veșminte noi de podoabă picturală, erau pline de lume, iar rapsodicele cântări, care răsunau sub bolțile lor, înmiresmau văile și dealurile ce-l fermecaseră pe Eminescu. Se înnoise și arhondaricul, iar larga curte avea splendoarea unui covor, pe al cărui fond smaraldiu râdeau la soare corolele minunățiilor florale. O vegetație arboricolă bogată, cu virtuți dendrologice, plinea paradisiacul univers. De departe privită, plăsmuirea alburilor lunare, cum se înfă­țișa chinovia, și din lăuntru descoperită cu încântare dulce, ducea cu gândul la unul din acele conace boierești ce înstelau odinioară pământurile românești.

Dar anii au zburat precum gândul și vântul. Se adunaseră mulți și pentru maica Teofana. Săgeata trecuse de hotarul celor 90. O frământau gânduri și nu-și găsea liniștea, întrebându-se cui i se va încredința comoara aceasta, ca nu cumva să se risipească. Nu-i era defel ușor să recomande o surată, pe care s-o crediteze cu deplina ei încredere. Trăise o experiență amară într-un moment de restriște, în anul 1959, al izgonirii din rai de către comuniști a călugărimii tinere. Fusese desemnată de Mitropolitul Sebastin Rusan să fie sta­reță a Mănăstirii Râșca, dar nu s-a socotit în stare a conduce obștea în acea vreme de furtună. S-a dus la Înaltul de la Iași să o slobozească. Acesta a înțeles-o și i-a cerut să-i sugereze pe o călugăriță care i-ar putea succeda. A rostit fără ezitare un nume, fiind convinsă că era cea mai potrivită persoană. Dar avea să trăiască o mare dezamăgire. Amintindu-și episodul acesta trist, o apăsa spaima de a nu greși iar. Dar, răsplătind no­blețea sa sufletească, Dumnezeu a rânduit să o succeadă o vrednică urmașă, o tânără care, după ce studiase Farmacia la Iași și profesase în domeniu la Botoșani, alesese calea monahismului și în 2018 intrase în obștea Voronei. Felul în care urcase treaptă cu treaptă această novice, devoțiunea ei întru onorarea voturilor monahale i-au risipit îndoielile. I se arătau semne temeinice că maica Fevronia Simian va fi capabilă să preia ștafeta și să o ducă mai departe, înmulțind moștenirea lăsată. Maica Teofana era tare mul­țumită și împăcată că se va consacra celor sorocite călugărului în pregătirea marii treceri. Mănăstirea intra pe mâini bune. Cu aceste simțăminte a străbătut ziua de 15 ianuarie 2026, a încheierii misiunii, una exemplară. Hirotesirea de Vlădica Nichifor Boto­șă­­neanul, Episcop-vicar al Arhi­episcopiei Ia­șilor, ca stareță a monahiei Fevronia Simian a adus pace în inima maicii Teofana, în cel de-al 72-lea an de nevoință sihăstrească. În sufletul maicii, cum mi-o mărturisise într-o convorbire telefonică, era fericită că se hărăzise păstorire făgăduitoare mănăstirii în care se înzidise, iar ea va avea parte de mai mult timp ca să se dedulcească din merindea cea mai de preț a călugărului, rugăciunea.