Monahismul ortodox românesc și modernitatea

Universitarul și istoricul George Enache mi-a oferit de curând lucrarea Monahismul ortodox românesc și modernitatea. De la Regulamentele organice la Decretul 410, apărută recent la Editura Eikon. Deși titlul enunță perioada de 100 de ani prin care a trecut monahismul românesc - zbuciumat de vremuri și oameni potrivnici -, cartea este mai mult decât atât. Filele ei dau mărturie despre rânduielile și făptuirile monahale românești și, în același timp, sunt amintite idealul înalt și lupta permanentă pe care slujitorii mănăstirilor le-au purtat în plan duhovnicesc, în acele vremuri atât de tulburi din punct de vedere politic și social.

Sunt întru totul surprins și încântat de preocuparea profesorului George Enache! Cu toate că formarea sa universitară nu s-a desăvârșit în una dintre instituțiile de învățământ teologic ale Bisericii Ortodoxe Române, domnia-sa dovedește, la vârsta primei jumătăți de veac, adevărate împliniri în domeniul teologiei și al istoriei Bisericii. Prin preocupările sale, se înscrie printre ucenicii cunoscuților cronicari bisericești și profesori ai Istoriei Bisericii Ortodoxe Române, care au avut, fiecare în parte, contribuții deosebite în acest domeniu al vieții eclesiale.

L-am întâlnit de câteva ori pe profesorul George Enache, l-am ascultat și urmărit în diferite inter­venții media, în presa bisericească, dar și în cea laică. Am citit cu atenție numeroase pagini scrise de către acesta, în ultimii, deja mulți ani.

Fără să mă angajez într-o evaluare exhaustivă a preocupărilor și a operei sale, constat o predi­lec­ție deosebită pentru Ortodoxie, pe de o parte, și puterea politică, pe de altă parte. Am citit părerile exprimate de domnia-sa față de un mare ierarh, redescoperit în ultima perioadă, Vartolomeu Stănescu, arhipăstor al Eparhiei Râmnicului, preocupat îndeosebi de activitatea socială a Bisericii și propovăduitor al întrajutorării dintre credincioși, într-o perioadă de lipsuri și limitări. De altfel, domnul profesor Enache l-a evocat pe Episcopul Vartolomeu Stănescu chiar în cadrul conferinței susținute la Palatul Patriarhiei în luna mai 2025, după cum a prezentat și în alte împrejurări cuvinte și chipuri luminoase din istoria Bisericii.

Parcurgând paginile volumului Monahismul ortodox românesc și modernitatea, am aflat noi informații sau mi-am amintit unele deja cunoscute. Secularizarea averilor mănăstirești și reforma schimei monahale, în timpul lui Alexandru Ioan Cuza, apoi evoluția monahismului în a doua jumătate a veacului al XIX-lea, misionarismul, filantropia și activitatea cărturărească de la începutul secolului al XX-lea, situația mănăstirilor în timpul regimului comunist și multe alte momente sunt evidențiate și prezentate într-o expunere bine structurată. Aprecierea efortului cărturăresc al autorului este cu atât mai necesară cu cât vine din partea unui membru mirean al Bisericii, care poate privi dintr-o altă perspectivă decât o face un slujitor al monahismului.

Preocupat fiind de viața monahală și considerându-mă privilegiat pentru întâlnirea cu mari slujitori ai monahismului din veacul al XX-lea, între care Sfinții Paisie Olaru, Cleopa Ilie, Sofian Boghiu și alții, mărturisesc că am întâlnit, în pa­ginile acestei cărți, o serie de informații noi, unele dintre ele descoperite de autor în dosarele din Arhivele Securității, printre numeroasele documente pe care profesorul Enache le-a adunat în timp.

Despre consultarea lor, domnia-sa a vorbit de multe ori în public, ne-a mărturisit părerea sa, dar și amarul pe care l-a constatat în urma citirii respectivelor depeșe și note. Considerați pe nedrept bolnavi psihic, unii dintre oamenii Bisericii erau trimiși la Psihiatrie, fiind acuzați, urmăriți, umiliți. Din însemnările acelor ani iese la iveală, pe de o parte, lupta acerbă împotriva Bisericii, iar de cealaltă parte, atitudinea vie a mărturisito­ri­lor care s-au dovedit adevărați slujitori și apără­tori ai credinței. Am constatat, apoi, că profesorul Enache are câteva persoane pe care le păstrează foarte aproape de inima sa. Chiar dacă nu a făcut mărturisiri explicite în scrierile sale, acest lucru transpare din prețuirea pentru ele. Cred că i-a apreciat în mod deosebit pe Patriarhul Justinian, pe Sandu Tudor, pe Andrei Scrima și pe monahia Teodosia Lațcu. Chiar dacă aceasta din urmă nu este des evidențiată, observ că se află printre persoanele prețuite de către profesorul cronicar.

Am fost îndeosebi admirator al preocupărilor domniei-sale față de Mănăstirea Antim, lucru pe care, de altfel, l-a și mărturisit public în fața preoților participanți la Conferința clerului din Arhiepiscopia Bucureștilor (mai 2025). Atunci a afirmat că scriitorul și teologul Gala Galaction își propusese să îndrume teologi valoroși către viața monahală, pentru a ajuta mai mult Biserica. Grigore Pișculescu nu a ajuns monah, dar multe dintre faptele sale denotă o aplecare sinceră către viața duhovnicească, și mai ales dorința de a sprijini, într-un anume fel, monahismul românesc atât în perioada interbelică, cât și în anii grei care au urmat. Între dorințele lui Gala Galaction era înființarea unei mănăstiri de cărturari - un pro­iect elitist aș spune, întrucât monahismul urmărește formarea duhovnicească a novicilor și apropierea lor de Dumnezeu, nu atât preocupa­rea pentru bibliotecă și studiu. Dincolo de acestea, ideea avea o înălțime spirituală veritabilă! Ceea ce s-a întâmplat la Mănăstirea Antim, legăturile ierarhilor și ale marilor teologi cu această chinovie sunt îndeobște cunoscute.

În cartea domnului Enache este publicat un document găsit de autor într-un dosar din Fondul informativ al Securității, în care este prezentată înființarea Mișcării Rugului Aprins. În document se menționează că primii aderenți au fost Vasile Vasilache și Părintele Cleopa, apoi au urmat Sandu Tudor (Daniil Agaton), Benedict Ghiuș, pro­fesorii Mironescu, Stăniloae, Elian, preoții Avra­mescu și Cojocaru. Sunt amintiți și doi ierarhi care aveau strânse legături cu Mănăstirea Antim, Tit Simedrea și Antim Nica.

Cu puțin timp înainte de Decretul 410/1959, un trădător, a cărui identitate nu este divulgată, chiar dacă o putem intui, făcea următoarele mărturisiri către agenții Securității: „În cadrul Bisericii Ortodoxe există o masonerie bisericească alcătuită din arhierei, preoți și călugări din care ar face parte următoarele elemente”, și erau amintiți, cu câteva excepții, cei mai mari misionari și apologeți ai Bisericii, anume: „Boghiu Sofian, Sandu Tudor, Daniil Agaton, Tit Simedrea, Cleopa Ilie, Ioan Iovan, Arsenie Boca, Andrei Scrima, Elian Alexandru”. Informarea tendențioasă continuă cu alte aspecte, care îl vizau în mod deosebit pe Andrei Scrima, ceea ce înseamnă că persoana la care facem referire era incomodă pentru acele vremuri.

Criticile față de anumite personalități aveau, în acei ani, un alt fundament decât cel la care ne-am putea gândi astăzi. Oricine putea deveni subiect de interes pentru Securitate, dacă nu era pe placul cuiva, fie deranjase cu ceva, fie era prea valoros... Sunt sigur că informațiile veneau de la oameni apropiați acestora, din cercul de la care așteptai, să spunem, doar sfaturi prietenoase și nu atitudini asemănătoare gestului unuia dintre cei care au făcut, cu nevrednicie, parte din ceata Apostolilor.

Notele informative priveau persoane cu funcții, dar și oameni aparent obișnuiți. Mulți dintre cei amintiți în Fondurile informative se numărau printre apropiații Patriarhului. Erau numite vârfurile cele mai reacționare ale clerului ortodox. Din nefericire, nu au fost singurele încercări de discreditare din acea perioadă. Erau amintiți, pe lângă monahii de la Antim și din alte locuri, și profesorii de teologie Stăniloae, Coman și Popescu, fostul profesor al regelui Mihai, Nicolae M. Popescu, exclus din Academie odată cu instaurarea regimului comunist, dar și Bartolomeu Anania ori alții asemenea.

Sunt încrezător că, pe lângă opiniile care arată pulsul vieții bisericești de atunci și numeroasele încercări prin care au trecut oamenii Bisericii, vom mai descoperi, în alte documente pe care domnul profesor George Enache le va publica, aspecte rămase necunoscute, inclusiv consecințe ale păcatului greu al trădării. Fără să pot realiza o ierarhizare a păcatelor, pe care Dumnezeu le cunoaște mai bine decât noi, cred că trădarea, de orice fel, nu poate fi iertată. Este trist faptul că ea era atât de prezentă în viețile acelor oameni și continuă să fie actuală și astăzi...

Lucrarea domnului George Enache oferă și informații despre mănăstirile Arhiepiscopiei Bucureștilor, pornind de la documente pe care le-a găsit în arhivele amintite. Mănăstirea Cernica, de pildă, avea la jumătatea veacului al XX-lea 85 de viețuitori (cu posibilitatea de a mai primi încă 100 de viețuitori), Mănăstirea Pasărea avea 223 de viețuitoare, Ciorogârla avea 69. La Pasărea, monahiile lucrau lâna și bumbacul cu mijloace primitive. La Mănăstirea Țigănești viețuiau pe atunci 226 de viețuitoare. Ni se spune că, dacă ar fi fost transformată în mănăstire cu viață de obște, ar mai fi putut primi încă 150 de viețuitoare. Despre Snagov, cu numai doi călugări, se precizează într-un document că nu deținea nici clădiri, nici averi, existând chiar propunerea să fie desființată și dată comunei din apropiere. Căldărușani avea 53 de viețuitori, dar ar mai fi putut primi încă 100.

Despre Schitul Crasna se spune că avea atunci șase viețuitori, era „rău administrat” și se propunea să fie înglobat în Mănăstirea Cheia, care avea 29 de viețuitori, dar ar mai fi putut primi încă 50 de monahi. La Sinaia erau nouă viețuitori.

Despre Schitul Darvari din București se notează faptul că adăpostea călugării de la Muntele Athos, atunci în număr de 11, monahi cu viață de obște, care trăiau din slujbele pe care le țineau credincioșilor și din veniturile provenite din puțina vie pe care o aveau în județul Iași. La Antim erau 17 călugări. Aveau două ateliere de pictură, cu pictori calificați. Mănăstirea Plumbuita avea viață de obște, cu 22 de viețuitoare. Tot acolo funcționa Seminarul Monahal. La Catedrala Patriarhală slujeau 13 monahi.

Autorul remarcă în documente precizarea informatorilor privind faptul că mănăstirile de maici erau „cel mai prost gospodărite” și, de asemenea, faptul că se recomanda autorităților de după instaurarea regimului să nu mai primească viețuitori fără o prealabilă învoire din partea organelor în drept, altfel superiorii riscau să fie trași la răspundere.

Valorificarea unor astfel de documente, fie ele și succint prezentate, ne introduc în atmosfera vre­mii respective. Toate aceste date ne ajută să re­facem, măcar în parte, atmosfera specifică perioadei amintite.

Profesor universitar la Facultatea de Istorie, Filo­sofie și Teologie a Universității Dunărea de Jos din Galați, fost cercetător științific în cadrul Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității, publicist și intelectual public preocupat de subiectele eclesiale, George Enache este un profund tâlcuitor al adevărurilor de astăzi și de altădată, martor prețios al unei perioade grele din istoria Bisericii, pe care o prezintă după mărturiile găsite în pagini acoperite de colbul anilor. Are și darul plăcut al vorbirii, o anumită căldură și un inedit vizibil, o preocupare pentru subiectele cordiale, dar și pentru personaje pe care domnia-sa le-a numit „controversate”, în măsura în care cineva poate fi considerat astfel.

Am încredințarea că profesorul Enache a primit aceste mari daruri de la Dumnezeu și le împăr­tă­șește, prin stăruință și ținută academică, dar și literară, deosebite, pentru a-i face și pe alții păr­tași acestora.

Sunt iarăși încântat de faptul că, pe ultima pa­gină a cărții sale, autorul a ales un fragment din preafrumoasa rugăciune care se citește la tun­de­rea monahilor. Îmi amintesc o întâlnire din urmă cu aproape 40 de ani cu arhimandritul Bar­tolomeu Anania, devenit peste ani ierarh, care mi-a vorbit tocmai despre frumusețea rugăciunii de la începutul călugăriei. Nu știu dacă era întotdeauna strivit de evlavia și trăirea pustnicilor, dar am remarcat preocuparea sa pentru frumusețea tainei și pentru împlinirea cuvintelor sfinte. Dintre acestea, voi aminti doar câteva: „De voiești a te face monah, mai înainte de toate, curățește-te de toată întinăciunea trupului și a duhului, săvârșind sfin­țenie întru frica lui Dumnezeu. Păzește-te, dar, și de viclene gânduri, pentru că nu va înceta vrăj­mașul să-ți aducă aminte de viața cea lumească și să-ți facă urâtă viața cea îmbunătățită”. Alegerea acestei rugăciuni și așezarea ei pe coperta a patra reprezintă, după părerea mea, mărturia evlaviei autorului față de această mare taină a trăirii în pocăință, în rânduiala de mănăstire.

Cred că unii dintre cei care scriu despre monahism pot fi alt fel de monahi, prin strădaniile, trăirile și, mai ales, prin dăruirea lor...