Monahismul, taina „vieţuirii îngereşti”

Monahul este creştinul ce a ales calea ascezei şi a rugăciunii pentru a ajunge la desăvârşire duhovnicească şi mântuire. În istoria Bisericii, monahii se remarcă ca mari apărători ai ortodoxiei credinţei, iar prin trăirea lor duhovnicească exemplară au fost şi sunt modele de urmare a lui Hristos pentru toţi creştinii.

Monahul Moise Aghioritul, referindu-se în articolul Monahism, mănăstiri, monahi la trăirea monahală, ne spune că „duhul ascetic, isihast și de rugăciune al multor bărbați care s-au nevoit în pustie și în mănăstiri a arătat, de-a lungul veacurilor, importanța și înălțimea acestei viețuiri, ea fiind denumită viețuire îngerească” (pemptousia.ro). El precizează că locurile unde vieţuiesc monahii, adică mănăstirile, „sunt izvoare, cuiburi și stupi duhovni­cești”; pentru că, „după Sfântul Nicodim Aghioritul, mănăstirile sunt liman de mântuire, locuri unde se plămădesc oamenii virtuții și ai sfințeniei”.

Cuviosul Moise Aghioritul adaugă despre mănăstiri că „sunt locuite de monahi ascultători, răbdători, blânzi, iubitori de Dumnezeu și de semeni”, iar „monahul se nevoiește din greu, râvnind să dobândească frumusețea cea dintâi, starea de dinaintea căderii, îndumnezeirea și sfințirea. El râvnește după cele dumnezeiești, îna­intează pe calea nepătimirii”, căutând să dobândească prin asceză şi rugăciune darurile dumnezeieşti ale harului Duhului Sfânt.

Mergând pe urmele lăsate în istoria monahismului de marii asceţi ai Ortodoxiei descoperim calea ce ne duce la desăvârşire duhovnicească şi mântuire. Spre exemplu, unul dintre cei mai importanţi monahi ai secolului 20, Cuviosul Paisie Aghioritul, un model contemporan de călugăr isihast, ne îndeamnă la smerenie în rugăciune pentru ca aceasta să fie ascultată de Dumnezeu: „Dacă vrei ca Dumnezeu să-ți asculte rugăciunea, prinde postul smereniei, fiindcă pe această frec­vență lucrează mereu Dumnezeu și cere cu insistență mila Domnului”. De aici învăţăm că doar în stare de smerenie ne putem adresa lui Dumnezeu prin intermediul rugăciunii. De fapt, viaţa monahului este sub semnul smereniei, fără de care nu poate ajunge la desăvârşire duhovnicească.

Prin smerenie monahul urmează modelul lui Hristos Care s-a smerit pentru mântuirea noastră. Alături de smerenie în viaţa monahului este prezentă pocăinţa ca stare duhovnicească permanentă. După cuvântul proigumenului Mănăstirii Grigoriou din Muntele Athos, arhimandritul Gheorghios Kapsanis, „toată viața monahului este un drum al pocăinței. Monah este acela care cunoaște pocăința în toate aspectele ei, acela a cărui viață se identifică cu pocăința. Lacrimile și durerea pocăinței reprezintă cea mai convingătoare propovăduire” (pemptousia.ro).

Tot el face o precizare importantă, că „viețuirea monahului este modelul suprem de viață creștină”. Aici trebuie să vedem trăirea monahală dedicată întru totul urmării lui Hristos. De aceea este modelul suprem de trăire creştină, mai ales că principalul obiectiv al monahului isihast este dobândirea fericirii taborice pe care au trăit-o apostolii la Schimbarea la Faţă a Domnului nostru
Iisus Hristos. „Această vedere a slavei lui Dumnezeu și bucuria împăr­tă­­șirii de dulcele Iisus justifică toate nevoințele sale duhovnicești și face viața monahală viața cea adevărată și viața cea fericită, care cu nimic nu poate fi schimbată, odată ce monahul, prin harul lui Dumnezeu, a cunoscut-o fie câtuși de puțin”, după cum precizează părintele arhimandrit Gheorghios Kapsanis.

Monahismul este spaţiul desă­vârşirii duhovniceşti în care călugă­rul, prin smerenie, pocăinţă, asceză şi rugăciune, merge pe drumul sfinţeniei spre mântuire şi viaţă veşnică.