Motivul Crucii

M-am întâlnit de curând cu o carte, de fapt un album, care m-a cutremurat în cel mai minunat sens al cuvântului: o ediție recentă, pusă în circulație de Muzeul Țăranului Român drept omagiu adus operei cărturarului țăran și monah Picu Procopie (Oprea Pătruț), considerat de specialiști ultimul mare miniaturist al Europei, născut în 1818 și trecut la Domnul în 1872, la Săliștea cea vestită de mulți oameni locuită, cum singur spune într-un vers al său. Așadar, Picu Pătruț era și poet...!

Desen-culoare-cuvânt. Trei elemente esen­țiale prin care acest creator-unicat se adresează celor două simțuri esențiale ale percepției omenești: văzul și auzul. Imagine și vers (creat pentru cântare) întregesc o personalitate insolită, profilul unui artist cu adânci rădăcini în tot ceea ce poporul român a izvodit mai original și complex, în formulă folclorică.

Nu voi comenta aici opera lui Picu Pătruț, din smerita conștiință a nepriceperii propriu-zise, a lipsei pentru moment a unor cunoștințe mai complete și autorizate, punctând doar râvna sa de a copia pentru sine tălmăciri românești, deja tipărite, după autori străini... (ca să-i pomenim doar pe Eugene Sue și Alexandre Dumas). Așadar, setea de lectură, de cunoaștere a valorilor culturale, nu doar românești, ci chiar universale! Această sete se simte la iubitorul de frumusețe românească autentică și categoric hărăzită uimirilor profunde, născute în sufletul țăranului român din timpuri imemoriale...!

Motivul invocării lui Picu Pătruț acum și aici este, însă, altul. Unul din desenele sale m-a impresionat în mod deosebit, în legătură directă cu tema meditației din aceste pagini: semni­ficația și puterea mântuitoare a Crucii, conferite acestui semn - sfânt și sfințitor! - prin jertfa Răstignirii Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Scena respectivă cunoaște, în viziunea miniaturistului ardelean, o abordare foarte originală. Punerea în pagină - compoziția ca atare, cu distribuirea personajelor implicate - respectă întru totul erminiile sau, mai exact, felul cum este perceput, de veacuri, de către credinciosul ortodox român și nu numai, acest moment de răscruce pentru întreaga omenire. Atunci, unde este originalitatea?

Privind, de pildă, cele trei cruci - ale celor doi tâlhari și a Mântuitorului, în scena Răstignirii - frapează și nu poate fi considerată drept stângăcie diferențierea practicată în întruchiparea procedeului propriu-zis al actului răstignirii. Astfel, observăm că cei doi tâlhari nu au fost crucificați prin fixarea lor cu piroane pe lemnul crucii. Sunt doar cu picioarele legate de cruce, iar brațele sunt trecute peste brațele orizontale ale acesteia și, de asemenea, legate. Nici o picătură de sânge nu curge din cele două trupuri...!

Mântuitorul este pironit pe lemnul, până atunci infamant, al crucii, iar din sfintele Sale mâini și picioare sângele curge abundent, înroșind lemnul... De asemeni, din coasta Sa, un șuvoi amplu pare să nu poată fi stăvilit. Se va isca întrebarea legitimă privind semnificația profundă a acestei concepții plastice asupra scenei Răstignirii. Cu teamă, dar și smerită îndrăzneală, încerc o decriptare a viziunii artistului.

În timp ce răstignirea celor doi răufăcători reprezintă o pedeapsă - pe care, de altfel, unul dintre ei o și consideră îndreptățită de propriile fapte - Răstignirea lui Iisus, se știe, are o categorică și profundă motivație soteriologică. De aceea, Crucea pe care se află pironit, țintuit în piroane, Mântuitorul este „spălată” de oprobriu - implicit până atunci - cu însuși sângele care curge din belșug din Sfântul Său Trup...! În consecință, ea, Crucea, devine din acel moment un obiect sfințit și sfințitor! Abundența șiroaielor de sânge, țâșnind din mâini, picioare și coasta împunsă de sutașul roman, pentru a certifica moartea Crucificatului, conferă în plus viziunii plastice un dramatism și o încărcătură emo­țională care marchează puternic!

Ați fost plătiți cu preț... Nu fiți robi oamenilor!, spunea Sfântul Ioan Gură de Aur. Adică preț de jertfă, preț de sânge și cumplită durere, preț plătit nu de om, ci de Însuși Fiul lui Dumnezeu pentru oameni! Oare mai înțele­gem astăzi gravitatea acestui adevăr? Ne mai putem cutremura cu adevărat atunci când vedem o reprezentare picturală sau sculptu­rală - mai naivă sau la parametri artistici înalți - a acestei scene a Răstignirii lui Iisus pe Cruce? Poate da... poate nu...? Depinde de profunzimea și autenticitatea credinței că acestea nu sunt doar reprezentări imagistice ale unei legende sau, în cel mai bun caz, ale unor nara­țiuni despre o întâmplare mult prea îndepărtată în timp și de aceea inevitabil distorsionată de mentalul colectiv, de-a lungul timpului, două milenii!, până să ajungă în zilele noastre.