Nicodim, un înţelept între căutătorii Împărăţiei lui Dumnezeu

Evanghelia Duminicii dinaintea Înălțării Sfintei Cruci prezintă un fragment din convorbirea, bogată în înălțimi ale trăirilor, dintre Mântuitorul și un membru al Sinedriului, care se bucura de aprecieri deosebite și un statut special, într-o vreme în care puțini erau cinstiți de frații lor.

Dialogul a fost purtat cu Nicodim, unul dintre farisei, cârmuitor al iudeilor. Cercetătorii l-au identificat cu un puternic aristocrat al vremii. Tradiția rabinică l-a considerat un evreu pios, iar unele izvoare apocrife arată că ar fi avut un alt nume, nu Nicodim, ci Buni, care apare ca osândit la moarte, întrucât a fost discipol al Mântuitorului Iisus.

Nicodim era altfel decât ceilalți, i-a luat apărarea Mântuitorului în Sinedriu (Ioan 7, 50-52).

Evanghelistul Ioan subliniază grija pe care cunoscutul fariseu a manifestat-o față de Domnul: Şi a venit şi Nicodim, cel care venise la El mai înainte noaptea, aducând ca la o sută de litre de amestec de smirnă şi aloe (Ioan 19, 39), arătându-se implicarea lui în ungerea trupului Mântuitorului înainte de a fi îngropat.

Unii dintre istorici afirmă că Nicodim este martir, iar într-un mormânt descoperit la începutul veacului al 5-lea, pe lângă rămășițele pământești ale întâiului arhidiacon și martir al Bisericii, Ștefan, se aflau și cele ale lui Nicodim, îngropate pe proprietatea lui Gamaliel, un alt mare învățat al Legii, membru marcant al Sinedriului, devenit și el următor al Mântuitorului Iisus Hristos.

Fragmentul evanghelic ne spune că a venit Nicodim la Domnul. Nu știm dacă gândirea lui față de Mântuitorul era cum se cuvenea, ori încă avea întrebările iscoditoare specifice iudeilor. A venit noaptea, temându-se să facă aceasta ziua. Dacă ar fi fost văzut în compania Mântuitorului, și-ar fi pierdut demnită­țile înalte pe care le avea.

Interpretând vizita nocturnă a acestuia, Beda Venerabilul ne spune că Nicodim a venit noaptea, nu ziua, deoarece nu era încă luminat de harul ceresc.

Tradiția ierusalimiteană spune că Mântuitorul S-a dus la casa lui Nicodim. El avea o reședință somptuoasă în apropierea Templului, întrucât un asemenea personaj reprezenta mult în societatea iudaică de atunci. Cu siguranță, a manifestat față de Mântuitorul Hristos o deosebită atenție, altfel nu s-ar fi implicat, nu ar fi dorit să-I adreseze întrebări și să înțeleagă lucruri la care alții nu aveau acces. Credința lui în învățătura Mântuitorului s-a concretizat în abordarea de la momentul îngropării Celui fără de moarte…

Prezența celor doi membri ai Sinedriului, Iosif și Nicodim, conferea impor­tanță unui om condamnat pe nedrept la moarte, Învățătorului părăsit de propriii ucenici (apostoli), dar slujit de membrii marcanți ai Sinedriului, la fel cum s-ar întâmpla cu un condamnat și marginalizat public, dar slujit (ajutat) de membrii remarcabili ai Senatului roman sau din alte locuri importante ale lumii.

Cu atât mai mult era valabil lucrul acesta, cu cât Cel care era pregătit pentru îngropare nu era om obișnuit, ci Dum­nezeu făcut om, condamnat la moarte pe nedrept, El, Dăruitorul vieții veșnice și tratat cu indiferență și răutate de către fiii oamenilor.

Apropiindu-se de Mântuitorul, Nicodim L-a întrebat: Rabi, ştim că de la Dumnezeu ai venit învăţător; că nimeni nu poate face aceste minuni, pe care le faci Tu, dacă nu este Dumnezeu cu el (Ioan 3, 2). De ce nu a vorbit pe față? De ce I s-a adresat pe ascuns Celui care grăia cele ale lui Dumnezeu, Care venea de sus? Iisus nu i-a spus nimic, nu l-a mustrat, căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască, prin El, lumea (Ioan 3, 17).

În multe rânduri, Mântuitorul S-a arătat echilibrat în cuvinte, dar ferm în fapte, spunând celor pe care i-a întâlnit: Voiesc, curățește-te!, Tavita, ridică-te!, Iertate îți sunt păcatele, Ia-ți patul și mergi la casa ta!, Astăzi vei fi cu Mine în Rai și celelalte, putând vedea astfel multa Sa putere.

Fiind vorba de fapte, nimeni nu ar fi putut să grăiască împotriva celor săvârșite. Nicodim, spunând acestea despre Hristos că de la Dumnezeu ai venit învăţător; că nimeni nu poate face aceste minuni, pe care le faci Tu, dacă nu este Dumnezeu cu el (Ioan 3, 2), a rătăcit în afara Împărăției, nu ajunsese la cunoașterea desăvârşită (cf. Ioan 3, 3). Dacă nu te naști de sus și nu primești învățăturile întocmai, rătăcești undeva în afară și ești departe de Împărăția cerurilor.

Nicodim avea să înțeleagă nașterea de sus ca fiind nașterea în Duhul Sfânt. Avea nevoie de aceasta, întrucât nu auzise pomenindu-se despre o Împărăție, nici despre o astfel de naștere.

Așa cum spinii sunt mistuiți de foc și urâți de agricultori, tot așa sunt și lucrurile lumești pentru suflet. Sfântul Ioan Gură de Aur ne cere să aducem asupra înșelăciunilor vieții focul duhului.

Hristos i-a dezvăluit cu mare limpezime lui Nicodim despre ce naștere era vorba, care putea să-l ridice din starea umilă, într-adevăr greu de înțeles pentru cel care întreba. Se poate ca Nicodim să nu fi înțeles tâlcul cuvintelor.

Filon din Alexandria aplica termenul de pali ghenesia (nașterea din nou) doar la moartea cuiva, considerată adevărata naștere a omului.

Și iudaismul vorbea de o naștere din nou, a omului curățit de păcat, prin mila lui Dumnezeu. Cei convertiți dintre păgâni la credința lor purtau numele de nou născuți.

Mântuitorul Hristos trimite către o reînnoire a ființei omului prin Botez, ceea ce însemna și o nouă creație, din apă și din Duh (cf. Romani 6, 4). Omul cel vechi a fost răstignit împreună cu El, a fost învrednicit de mari taine, de o naștere din nou, de îngroparea cu El în moarte, prin Botez.

Vântul suflă unde voiește, i s-a spus lui Nicodim. Nu ne miră tulburarea sufletului acestuia, căci ce este născut din Duh este Duh. Suflă unde voiește însemna, de fapt, puterea și lucrarea Mângâietorului. Duhul este purtat unde voiește, iar lucrarea Duhului nu o pot reține legile firii, nici hotarele puterii trupești.

Sfântul Ambrozie și Fericitul Augustin afirmă că, prin pogorârea Fiului lui Dumnezeu în sânul Fecioarei, dumnezeirea S-a unit în Persoana Logosului și astfel se poate spune că Fiul omului S-a pogorât din cer. El nu a încetat să fie o clipă Logos, deși S-a făcut om.

Să nu crezi că Eu sunt învățător, după cum sunt mulți proroci, căci Eu am venit acum din cer. Dintre proroci, nimeni nu s-a suit acolo, dar Eu acolo locuiesc, i-ar fi putut spune Mântuitorul lui Nicodim.

Nu numai în cer, ci pretutindeni Se află și pe toate le plinește…

După cum Moise a înălțat șarpele în pustie, așa trebuie să fie înălțat și Fiul omului. Hristos îi deschide lui Nicodim ochii cugetării spre a înțelege sen­sul legii vechi, ne spune Beda Venerabilul.

Evanghelistul Ioan (3, 15) afirmă: pentru ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică! Aceasta este pricina răstignirii, iar consecința este mântuirea. De demult, în pustie, iudeii au scăpat de moarte privind la șarpele înălțat pe lemn, moartea respectivă era însă trecătoare. Cei care cred în Cuvântul care S-a făcut trup scapă de moartea veșnică. Cândva, șarpele atârnat pe lemn a tămăduit mușcăturile șarpelui, acum Iisus Hristos, Cel răstignit și înviat, a vindecat rănile pricinuite de șarpele inteligibil.

În Înțelepciunea lui Solomon (cap. 16), șarpele este simbol al mântuirii. Şarpele de aramă este preînchipuire a umanității Logosului întrupat, asumată de Dumnezeu, pentru a-i nimici vechiului şarpe uneltirile. Acolo, în pustie, un șarpe a mușcat și unul a tămăduit. La oameni, o moarte a nimicit și alta a tămăduit. Dar șarpele care a nimicit avea venin, iar Cel care a salvat era lipsit de venin. Moartea care a scăpat avea păcat, dar moartea Stăpânului era liberă de orice păcat.

Să luăm aminte la iubirea Lui, să ne rușinăm de iubirea Sa de oameni covârșitoare. Pentru noi, El nu L-a cruțat nici pe Unul Născut Fiul Său, iar noi și bunurile le ținem doar pentru noi! Nu arătăm față de Hristos o măsură a recunoștinței. El și-a pus sufletul pentru noi și sângele l-a vărsat, iar noi nu suntem binevoitori și buni, nu vărsăm nimic pentru folosul nostru, ci Îl trecem cu vederea pe Cel care a murit pentru noi, lăsându-L gol, străin, flămând, însetat și părăsit..., cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur.

Căci nu a trimis Dumnezeu pe Fiul Său ca să judece lumea, ci ca să mântuiască lumea prin El. Cel care crede în Fiul nu este judecat, iar cel care nu crede deja este judecat (Ioan 3, 18).

Despre judecată, Mântuitorul spune: Iar aceasta este judecata, că Lumina a venit în lume şi oamenii au iubit întunericul mai mult decât Lumina. Căci faptele lor erau rele (Ioan 3, 19). Aceasta dorește să afirme că pentru aceea sunt osândiți, întrucât nu au dorit să părăsească întunericul și să ajungă la lumină. De aceea, ei sunt lipsiți de orice apărare.

Evanghelia ne spune că a venit Lumina în lume. Oare o căutăm? Oare ne ostenim și ne trudim să o găsim? Lumina a venit la noi, iar noi nu alergăm către ea! Suntem adeseori iubitori și slujitori ai întunericului acestui veac.

Sfântul Ioan Gură de Aur învaţă: iar dacă între creștini sunt unii care trăiesc în răutate, s-au abătut de la dogmele cele drepte. Nimeni dintre cei care trăiesc în rătăcire nu se împărtășesc de Lumină, adică nu au o legătură vie și dinamică cu Mântuitorul Hristos. Nicodim era preocupat, asemenea celor din ceata pe care o reprezenta, de cinstirea și slava venită din partea oamenilor, chiar mai mult decât de osânda veșnică, căci s-a zis: mulți dintre căpetenii credeau în el, dar nu mărturiseau din pricina iudeilor (Ioan 12, 42), ceea ce înseamnă că mai importantă era imaginea sau răsplata din partea contemporanilor, decât cea care venea de la Dumnezeu. Eu, Lumină am venit în lume, ca tot cel ce crede în Mine să nu rămână în întuneric (Ioan 12, 46).

Mântuitorul, la început, a vorbit în pilde, ascunzând unora înțelesul profund al cuvintelor, iar apoi, în chip deslușit, dar mulți erau robiți de slava mulțimii, de imaginea pe care o aveau înaintea oamenilor, de aceea nu li s-a vorbit așa cum ar fi trebuit. Cu alte cuvinte, Mântuitorul ne îndeamnă să ne ferim de slava pe care ne-o oferă oamenii și să o dorim pe cea care vine de la Dumnezeu.