Nu am timp să mă rog...!

Simpla constatare a unei vieţi grăbite pe care o experimentăm zilnic nu mai surprinde pe nimeni. Presiunea serviciului, rutina zilelor de luni până vineri, un „du-te-vino” printr-un oraş haotic şi aglomerat, fuga cu copiii de la o activitate extraşcolară la alta, toate adunate reprezintă un tablou ce-l ilustrează pe omul căzut victimă propriei sale agende, un om care trăieşte aproape într-un timp artificial. Această lipsă de timp ar fi cea mai mare piedică raportată la numărul de persoane care nu se roagă tocmai din cauza ei.

Dacă societatea ne ocupă tot timpul şi constatăm că aceasta nu ne odihneşte, ci dimpotrivă, menţinând acest ritm, vom epuiza toate resursele şi vom ajunge într-un „burnout” existenţial, atunci viaţa religioasă se dovedeşte avantajoasă pentru oricine, deoarece rugăciunea valorifică fiecare clipă dând o intensitate maximă vieţii de zi cu zi şi având ca rezultat pacea, liniştea şi deschiderea spre veşnicie.

Biserica Ortodoxă explică timpul ca dar al lui Dumnezeu şi accentuează valoarea lui pentru viaţă: în timp, omul îşi realizează vocaţia mântuitoare. Ca mod de existenţă al omului, timpul stă în legătură nedespărţită cu veşnicia lui Dumnezeu, modul Său de existenţă. Omul, prin timpul trăit ca deschidere spre veşnicie, este salvat de monotonia aceloraşi activităţi cu finalităţi reduse. Ȋn interiorul vieţii duhovniceşti, timpul nu se măsoară în simple clipe trecătoare, ci se întrevede conţinutul său pozitiv ca o aşteptare a lui Dumnezeu pentru interrelaţionarea noastră cu El. Sfântul Dumitru Stăniloae dă o interpretare personalistă când descrie timpul ca „intervalul în care Dumnezeu aşteaptă răspunsul la oferta iubirii Sale. Ȋntre Persoanele Sfintei Treimi răspunsul este imediat, fără nici un interval, nefiind acolo timp”¹.

Credinciosul, prin rugăciune, nu fuge de timp, ci dimpotrivă, dă acestuia valoarea maximă prin faptul că este angajat în răscumpărarea prin pocăinţă a timpului pierdut şi trăieşte în Biserica lui Hristos, unde veşnicia coboară în timp prin mijlocirea lucrărilor dumnezeieşti. Ȋntr-adevăr, omul nu are timp, însă teologia afirmă că omul nu are timp, ci este în timp, lucrează în timp mântuirea sa în relaţie vie cu Dumnezeu pentru a fi sfinţit prin harul Lui. Numai sfântul care a trăit în timp şi s-a umplut de veşnicia lui Dumnezeu încă de aici a câştigat timpul, biruindu-i limitele prin unirea sa cu Mântuitorul Hristos.

Putem spune că nu avem timp, dar ar trebui să ne comparăm viaţa cu cea a bunicilor noştri care nu beneficiau de aparate moderne cu scopul de a le uşura munca şi de a avea mai mult timp liber. Şi rugăciunea era şi este în viaţa lor momentul zilnic deosebit. „Ei pierdeau mult timp cu deplasarea, cu spălatul, cu cusutul, cu gătitul şi găseau timp şi pentru suflet. Astăzi avem la dispoziţie mijloace cu care călătorim repede, maşină care spală în locul nostru, face ciorapi, coase, găteşte, aşa că, logic, oamenii ar trebui să aibă mai mult timp liber.”² Simplificarea vieţii nu a atras după ea în mod direct şi timp liber din pricina faptului că timpul nu a fost înţeles în conformitate cu raţiunea dată lui de Dumnezeu.

Unul dintre cele mai subtile pretexte care se inoculează în mintea omului este acela care spune că, în timpul pe care l-ai fi acordat rugăciunii, ai fi putut face multe lucruri. O anume considerare a perioadei de rugăciune ca un timp pierdut având la bază cunoscutul slogan „time is money”: timpul înseamnă bani pe care îi câştigi sau îi pierzi. Pretextul ar avea greutate dacă însăşi economia nu ar fi împotriva lui. Acţiunea economică a omului este marcată de o tensiune existenţială dintre două principii: cât mai repede şi într-o măsură mai mare. Dacă analizăm comportamentul consumatorului, vom observa că preferinţa acestuia de timp este concentrată întotdeauna asupra consumului prezent sigur, iar omul întreprinzător va accentua preferinţa pentru un consum viitor mai mare prin renunţarea la o parte din consumul prezent. Transpusă în viaţa duhovnicească, preferinţa de timp pentru rugăciune arată că omul rugător este în acelaşi timp consumator şi întreprinzător, iar consumul de acum („ca prin oglindă, în ghicitură”) atrage spre investiţia „consumului” total („faţă către faţă”), cu menţiunea că Dumnezeu - Persoana de cunoscut şi iubit nu Se consumă niciodată în iubirea Ei. Mai mult, un om rugător se află într-un dublu registru ontologic: trăieşte în acelaşi timp atât pe pământ, cât şi în cer, căci „existenţa umană circumscrisă acestei lumi şi acestei vieţi, de acum şi de aici, este de fapt duală - ea este şi pământească, dar totodată şi cerească”³.

Când Domnul Hristos îndeamnă: „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi toate acestea vi se vor adăuga” (Mat. 6, 33), acest adaus care reprezintă bunurile lumeşti descoperă paradoxul că timpul dăruit pentru activităţile cereşti aduce şi îndestulare în bunurile materiale necesare vieţii pământeşti. Iisus întăreşte această asigurare prin alta: „Nu este nimeni care să-şi fi lăsat casă sau fraţi... sau ţarine pentru Mine şi pentru Evanghelie şi să nu primească însutit - acum, în vremea aceasta de prigoniri - case şi fraţi şi surori şi mame şi copii şi ţarine; iar în veacul ce va să vină, viaţă veşnică” (Mc. 10, 29-30).

Timpul dedicat rugăciunii aduce răsplată mare de la Dumnezeu nu numai în veacul viitor (viaţă veşnică), ci şi bunătăţi pământeşti acum în mod însutit. Rugăciunea ni se descoperă deci ca o jertfire a timpului de acum cu o dublă răsplătire, căci omul care caută mai întâi spre bunurile cereşti viitoare primeşte încă de acum şi pe cele materiale ale vieţii pământeşti. „N-a spus: «se vor da vouă», ci: «se vor adăuga vouă», ca să afli că darurile date de Dumnezeu pe lumea aceasta sunt o nimica în comparaţie cu măreţia celor viitoare. De aceea ne şi porunceşte să nu le cerem pe acestea când ne rugăm, ci pe celelalte, fiind încredinţaţi că ni se vor adăuga şi acestea la celelalte. Caută, dar, pe cele viitoare şi vei primi şi pe cele de acum! Nu căuta pe cele văzute, şi le vei dobândi negreşit!”⁴.

Din nici un alt loc omul nu-şi poate procura odihna sufletească precum din mijlocul comunităţii adunate în Liturghie şi din „cămara” sa de rugăciune. Omul care se roagă nu mai este supraaglomerat, ştie că pe toate le rezolvă cu puterea şi harul lui Dumnezeu.

Prioritizarea timpului este percepută din ce în ce mai mult ca o expresie care pare să nu mai convingă. Auzim des: „trebuie să-mi prioritizez activităţile”. Şi totuşi ceva stă în cale. Pentru a înlătura acest obstacol, una dintre soluţii ar fi ca pe primul loc să aşez în viaţa mea rugăciunea, apoi celelalte activităţi, serviciu, şcoală, copii, îşi iau consistenţă din sufletul în care a coborât Duhul Sfânt. Rugăciunea îl aşază pe om în ritmul natural al vieţii prin care îşi poate organiza programul zilnic, iar acesta trebuie concretizat în funcţie de actul rugăciunii. Sfinţii Părinţi învaţă ca măcar jumătate din timpul cât ne îngrijim de trup să ne îngrijim de suflet!

Cine îşi face timp pentru Dumnezeu va avea şi veşnicia cu El! Chivernisirea timpului este o materie foarte importantă pentru omul înscris la şcoala rugăciunii. Avva Dorotei învaţă că „dacă cineva a pierdut aur sau argint, în locul lor poate găsi altceva; dar dacă va pierde timpul trăind în lenevie, nu va putea găsi altul în schimbul celui pierdut”. Secretul ţine de o administrare a timpului în ritmul vieţii. „Dacă te gândeşti la numărul de minute goale dintr-o zi, în care facem ceva numai pentru că ne este teamă de vidul lor şi de faptul de a rămâne singuri cu noi înşine, vei înţelege că sunt o mulţime de perioade scurte care ne-ar putea aparţine în acelaşi timp nouă şi lui Dumnezeu.”⁵

Creştinul este o fiinţă liturgică şi îşi rânduieşte viaţa lăudând pe Dumnezeu pentru toate. Rugăciunea dă valoare timpului şi ritmează viaţa creştinului întocmai ca un orologiu, conducând pe credincios prin timp spre Iisus Hristos - plinirea veacurilor. Numai cel care acordă timp zilnic rugăciunii devine credibil şi este încredinţat să cânte la Liturghie: „Toată viaţa noastră lui Hristos - Dumnezeu să o dăm”!

Note:

1. Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, „Dumnezeu este iubire”, în rev. Ortodoxia, 1971, nr. 3, p. 380.

2. Pr. conf. dr. Vasile Citirigă, Hristos - Centrul lumii, Predici dogmatice la duminicile anului bisericesc, Ed. Ex Ponto, Constanţa, 2001, p. 169.

3. Costea Munteanu, „Timpul economic la orizontul mântuirii”, în vol. Viaţă şi Conştiinţă în orizontul temporalităţii, Ed. Basilica, Bucureşti, 2015, p. 141.

4. Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, în col. PSB, nr. 23, Ed.
IBMBOR, Bucureşti, 1994, p. 285.

5. Mitrop. Antonie, Şcoala Rugăciunii, Ed. Sophia, Bucureşti, 2011, p. 127.