O lucrare de punere în lumină a istoriei Dogmaticii în Teologia Ortodoxă Română

Când am început cursurile Seminarului Teologic de la Mănăstirea Neamț, într‑o perioadă deloc îngăduitoare pentru Biserică, pentru slujitorii ei și pentru învățământul teologic, am remarcat la unul dintre profesorii mei o vocație statornică de a așeza în pagină teme cu precădere istorice, dar și pastorale. În acel context dificil, asemenea preocupări aveau o greutate aparte nu numai pentru că cenzura vremii îngăduia rareori astfel de abordări, chiar și în revistele bisericești de specialitate, ci și pentru că ele erau, oricum, rar întâlnite.

Uneori, în cadrul cursurilor, părintele profesor Cojocaru făcea excursuri ample pe aceste teme, pe care aveam să le întâlnesc ulterior în paginile revistei Mitropolia Moldovei și Sucevei sau în alte publicații apărute îndată după anul 1990. De unele dintre ele mi‑am amintit cu claritate, chiar dacă trecuseră destui ani de la acele referiri discrete, făcute în vremuri în care cuvântul trebuia adesea rostit cu măsură și prudență.

Am prețuit atunci aceste strădanii, dar le‑am înțeles cu adevărat valoarea mai târziu, când am conștientizat cât de dificil este să așterni în scris asemenea reflecții, chiar și atunci când ele nu ating cele mai înalte performanțe academice. În fond, preocupările cărturărești sunt o formă de dăruire: dăruirea unui profesor de teologie, a unui monah, a unui preot de parohie sau chiar a unui credincios din plinătatea eclesială, care caută să‑și aducă contribuția la aprofundarea unui subiect.

Mai târziu, am recunoscut aceeași atitudine și la alți profesori de seminar sau din mediul universitar, animați de dorința de a sluji Biserica nu doar prin cuvânt rostit, ci și prin scris, prin cercetare și prin asumarea responsabilității față de moștenirea teologică primită.

Recent, am primit în dar din partea părintelui profesor universitar dr. Cristinel Ioja, decanul Facultății de Teologie Ortodoxă din Arad, trei volume atent alcătuite și remarcabile prin bogăția conținutului și prin întinderea lor, care se apropie de 2.000 de pagini. Părintele profesor mărturisește că această amplă lucrare de istorie a Dogmaticii în Teologia Ortodoxă românească vine ca o continuare firească a cercetărilor sale anterioare, după ce, în anul 2008, a publicat un volum dedicat Teologiei Dogmatice Ortodoxe românești din a doua jumătate a secolului al XX‑lea și începutul celui de‑al XXI‑lea.

El evocă, totodată, chemarea resimțită de profesorii de teologie de a valorifica moștenirea teologică a trecutului, dar și îndemnul unor înaintași care subliniau necesitatea elaborării unei sinteze asupra întregii evoluții istorice a gândirii teologice și a culturii ortodoxe românești. Din anul 2008 și până astăzi au trecut mai bine de 15 ani, o perioadă în care părintele profesor și‑a extins considerabil aria de cercetare, cu perseverență și rigoare.

Fără îndoială, aceste volume se vor bucura de numeroase pagini de cronică, așa cum merită pe deplin. Dincolo de recenzii și aprecierile cuvenite, valoarea adevărată a acestei sinteze constă în contribuția ei durabilă în peisajul academic al teologiei românești și, în mod special, al istoriei studiilor de dogmatică ortodoxă.

Astfel, părintele profesor Cristinel Ioja a reușit să alcătuiască o lucrare de anvergură, care, cu siguranță, va putea fi completată în viitor, printr‑un nou volum sau prin adaosuri și aprofundări ale temelor deja abordate, în măsura în care timpul și izvoarele îi vor îngădui. Ceea ce a realizat însă până acum este o operă de mare ținută, care îl confirmă drept un cercetător acribios, singular în acest domeniu prin amploarea și coerența demersului său și profund identificat cu teologia dogmatică, pe care o predă de ani buni și pe care a slujit‑o cu o admirabilă fidelitate.

Înainte de a trece în revistă conținutul celor trei volume, se cuvine să fie rostite, cu recunoștință și onestitate, mulțumirile unui cititor care a observat, în ultimii ani, atenția constantă acordată disciplinei pe care o predă părintele Cristinel Ioja, dar și preocuparea sa pentru istoria școlii teologice pe care o slujește astăzi din postura de decan. În vremea noastră - și, probabil, în toate vremurile - au fost puțini cei care au prețuit cu adevărat istoria de dinaintea lor. Mulți dintre noi ajung să se considere singurii importanți, singurii vrednici de pomenire, singurii care au realizat ceva demn de a fi reținut, în timp ce înaintașii sunt împinși într‑un colț îndepărtat al memoriei.

Or, atunci când ștergi numele cuiva dintr‑o comunitate, din istoria mai largă sau mai restrânsă a unui loc, a unui ținut, a unei instituții ori chiar a unei țări, să nu te amăgești: nu vei ajunge niciodată să iei locul înaintașilor tăi. Cei care nu prețuiesc istoria nu sunt vrednici de apreciere, pentru că uitarea nu zidește, ci golește. Consider că acesta este meritul cel dintâi al părintelui profesor, dincolo de vasta activitate de cercetare pe care, personal, nu pot decât să o admir și să o prețuiesc. Fiecare pagină a acestor volume este un act de rugăciune, o chemare a Numelui lui Dumnezeu, rostită altfel decât în genunchi, dar la fel de adânc. Și la masa de scris se pot înălța rugăciuni.

Scriitorul, cu atât mai mult cel bisericesc, este prin excelență un admirator al operelor de valoare și un continuator al unei tradiții vii, pe care o aduce din nou în lumină, fără a o deforma și fără a o simplifica.

Primul volum din lucrarea O istorie a Dogmaticii în Teologia Ortodoxă Română ne introduce în învățătura Bisericii, în kerigma apostolică adresată neamurilor și în tradiția apostolică din Scythia Minor. Sunt analizate, cu atenție și rigoare, tradiția patristică din teritoriile daco‑romane, participarea episcopilor Tomisului la elaborarea dogmelor Sinoadelor Ecumenice, precum și legăturile lor cu marii scriitori și Părinți ai Bisericii. Autorul surprinde conexiunile Tomisului cu centrele majore ale creștinătății (Constantinopol, Alexandria, Efes, Calcedon), reliefând hotărâri dogmatice esențiale și idei fundamentale din opera marilor Părinți, atât a celor legați direct de spațiul românesc, cât și a celor care au întreținut corespondențe teologice cu slujitorii Bisericii străromâne.

În același volum este prezentată continuitatea tradiției dogmatice în Evul Mediu românesc: legătura organică cu Bizanțul, Sinoadele de la Constance, respectiv Ferrara‑Florența, fidelitatea față de tradiția dogmatică în contextul ereziilor, dar și problematica „Bizanțului după Bizanț”. Sunt abordate disputele și fragmentările Reformei, ecourile ideilor reformate în Țările Române, precum și cele mai importante mărturisiri de credință ale epocii, aparținând lui Petru Movilă, Dositei al Ierusalimului, Mitrofan Critopulos, alături de alte aspecte relevante pentru Dogmatica românească în zorii modernității.

Cele aproape 500 de pagini ale primului volum sunt tot atâtea mărturisiri de credință și semne ale unei atenții îndreptate, cu egală responsabilitate, către pământurile românești și către orizontul larg al lumii creștine.

Volumul al doilea, însumând aproape 700 de pagini, aduce în prim‑plan aspecte ale Teologiei Dogmatice din Biserica Ortodoxă Română. Un loc central îl ocupă paisianismul, prezentat ca o șansă reală de recentrare a Dogmaticii Ortodoxe în matca vie a Tradiției Bisericii. Urmează o amplă analiză a Dogmaticii Ortodoxe din secolele al XIX‑lea și începutul secolului al XX‑lea în Rusia, Grecia, Serbia și Bulgaria, cu un accent deosebit asupra dezvoltărilor din Biserica Ortodoxă Română.

Autorul oferă amănunte de mare interes, unele dintre ele inedite, despre predarea Dogmaticii Ortodoxe în seminariile teologice și în facultățile de teologie, aflate în centre cu mare rezonanță intelectuală precum Cernăuți, Iași și București, dar și academiile teologice de la Sibiu, Arad, Caransebeș, Oradea și Cluj. Sunt analizate, de asemenea, întrunirile teologilor din țară și din afara ei, remarcabilă fiind cea de la Atena din 1936, dar și contribuțiile unor teologi români și străini care completează tabloul unei epoci bogate în frământări, căutări și sinteze.

Demersul autorului continuă cu prezentarea Dogmaticii Ortodoxe Românești, a traducerilor fundamentale și a elaborării manualelor de specialitate, semnate de teologi larg receptați în epocă și de cei care au pus temeliile unor asemenea scrieri în spațiul ortodox românesc. Sunt amintiți, între alții, teologi de prim rang precum Melchisedec Ștefănescu, Ioan Mihălcescu, care au contribuit decisiv la configurarea discursului dogmatic românesc.

Lucrarea Istoria dogmelor Bisericii creștine ortodoxe de Răsărit, semnată de Dimitrie Boroianu, este evocată și analizată în contextul receptării ei în epocă, cu accent pe rolul esențial pe care l‑a avut în formarea conștiinței teologice a vremii. Ioan Mihălcescu este prezentat prin notele după cursul de dogmatică specială, elaborate la începutul secolului al XX‑lea, documente de mare valoare pentru înțelegerea metodologiei și a preocupărilor dogmatice ale perioadei.

În cel de‑al doilea volum sunt surprinse și semnele înnoirii Dogmaticii Ortodoxe în România. Sunt evocați în mod special Nichifor Crainic, Dumitru Stăniloae, Nicolae Chițescu, Ilarion Felea, care au contribuit la revigorarea gândirii teologice, fiecare cu specificul său, dar în fidelitate față de Tradiția Bisericii. Dintre apologeți sunt amintiți Constantin Erbiceanu, Ioan G. Savin, Nichifor Crainic, Ilarion Felea, Petru Rezuș, Dumitru Stăniloae, Nae Ionescu, alături de alte nume reprezentative.

Autorul acordă atenție implicațiilor Dogmaticii Ortodoxe în contextul disputelor și polemicilor teologice ale vremii. Sunt analizate pozițiile lui Octavian Goga și Nicolae Bălan, situate între un conservatorism static și dinamica necesară a înnoirii, precum și cazul lui Tudor Popescu și tăgăduirea dogmelor ortodoxe în cadrul mișcării de la Biserica „Sfântul Ștefan”‑Cuibul cu Barză din București. Lucrarea abordează numeroase controverse doctrinare purtate cu persoane și asociații care au marcat viața bisericească pe parcursul unei perioade îndelungate.

Un loc aparte îl ocupă apariția Filocaliei în contextul instaurării regimului comunist, interpretată de autor, pe bună dreptate, ca o adevărată nădejde pentru viața Bisericii. Sunt amintiți, de asemenea, dogmatiștii ortodocși români care s‑au opus bolșevismului, și sunt descrise vremurile tulburi care au urmat după 23 august 1944, când vechiul învățământ teologic era sistematic discreditat, iar discursul oficial vorbea despre nașterea unui „om nou”, rupt de tradiția spirituală și eclesială.

Volumul al treilea al acestei ample lucrări ne introduce în problematica Teologiei Dogmatice Ortodoxe și a tradiției patristice în modernitate. În acest sens, sunt analizate tendințele gândirii teologice ortodoxe din perioada comunistă, într‑un context în care, dintre școlile de teologie amintite anterior au mai rămas doar două institute funcționale, la București și Sibiu. În acest cadru restrâns, se căuta cu stăruință o metodă adecvată în dogmatică.

Părintele profesor face referiri consistente la raportul dogmaticii ortodoxe cu studiul Scripturii, teologia patristică, duhul filocalic și Liturghia Bisericii, subliniind unitatea organică dintre acestea. Sunt prezentate aspecte din activitatea internațională a unor mari profesori de dogmatică, participanți la adunări generale, conferințe panortodoxe și dialoguri teologice cu creștinii vechi‑orientali, romano‑catolicii, luteranii, reformații și anglicanii.

Lucrarea acordă o atenție deosebită priorităților dezbaterii teologice ale ultimilor ani: Sfântul și Marele Sinod Ortodox, problematica unității creștine, teologia slujirii, noile direcții de reflecție teologică. Părintele profesor prezintă, totodată, noua generație de dogmatiști - așa‑numitele generații „Stăniloae” -, scrie despre revenirea apologeticii, confruntarea cu postmodernitatea și oferă un răspuns la întrebarea esențială: „Ce poate oferi Dogmatica astăzi și cum poate fi ea înțeleasă de omul contemporan?”.

Concluziile părintelui profesor sunt de o claritate remarcabilă. El vorbește despre pașii constructivi ai reîntoarcerii gândirii dogmatice la izvoarele biblice și patristice, despre duhul și metoda Părinților, despre adevărurile credinței și ale vieții Bisericii, întemeiate pe Revelație. În același timp, subliniază necesitatea redescoperirii dimensiunii înnoitoare, filocalice și duhovnicești a Dogmaticii, renăscută în unitatea eclesial‑sacrementală dintre dogmă, spiritualitate și cult.

Pentru a înțelege semnificația Dogmaticii în lumea de astăzi, se impune traversarea mai multor etape de adâncire și discernământ. Asumarea acestui demers face posibilă atât înnoirea dogmaticii, cât și înțelegerea ei ca sistem deschis, viu, centrat în Persoana lui Hristos, Cel ce Se dăruiește și Se descoperă în mod deplin în mediul eclesial. Dogmatica nu se trăiește în afara Bisericii, ci se experiază în interiorul ei, prin spiritualitate, prin Sfintele Taine și prin întreaga lucrare doxologică a comunității liturgice.

În acest orizont, Dogmatica este chemată să își asume și o perspectivă apologetică, nu polemică sau abstractă, ci înrădăcinată în tradiția de veacuri a Bisericii, trăită duhovnicește și mărturisită cu responsabilitate. Apologia este o mărturie a adevărului trăit, luminat de har și confirmat în viața credincioșilor.

În lumina acestor înțelesuri, devin importante asumarea experienței și întruparea Dogmaticii după modelul Sfinților, care nu au separat niciodată adevărul de viață, nici dogma de sfințenie. În ei, Dogmatica s‑a făcut existență, rugăciune, jertfă și lumină pentru ceilalți, arătând că adevărul credinței nu este o construcție teoretică, ci o cale de transfigurare a omului.

Cele trei volume ale lucrării O istorie a Dogmaticii în Teologia Ortodoxă Română îl dezvăluie pe părintele autor ca pe un profesor cu adevărat dedicat vocației sale, profund preocupat de disciplina pe care o predă de multă vreme și pe care a slujit‑o cu statornicie. Această atenție constantă, observabilă de‑a lungul diferitelor etape ale activității sale academice, se concentrează și se maturizează acum într‑o lucrare de mare valoare, rod al unei îndelungate reflecții și cercetări.

Este, fără îndoială, cea mai amplă și mai coerentă lucrare de acest fel apărută până în prezent, fără a exclude - dimpotrivă, recunoscând și integrând - contribuțiile considerabile ale unor mari profesori de Teologie Dogmatică dinainte. Prin această prezentare de ansamblu a evoluției dogmaticii românești, părintele profesor Cristinel Ioja se așază firesc între istoricii de marcă ai Bisericii Ortodoxe Române, mai ales în domeniul Teologiei Dogmatice, unde demersurile de sinteză sunt rare și cu atât mai necesare.

În același timp, lucrarea îl arată ca pe un cinstitor al marilor săi înaintași, evocându‑i cu evlavie și discernământ pe cei care au marcat decisiv acest domeniu, în mod deosebit pe cei doi sfinți preoți și profesori mărturisitori Dumitru Stăniloae și Ilarion Felea. În comuniune cu aceștia și cu alți apărători ai adevărului teologic, fiecare a dăruit din propria viață slujirii Bisericii și cultivării acelor discipline care au o importanță hotărâtoare pentru formarea viitorilor slujitori ai Altarului.

Mai presus însă de orice apreciere omenească și dincolo de aceste puține rânduri, rămâne răsplata venită de la Cel pe care părintele Cristinel Ioja Îl slujește cu atâta dăruire: Dumnezeu Însuși, Care cunoaște osteneala ascunsă, fidelitatea lucrului bine făcut și dragostea așezată în slujirea adevărului credinței.