O ședere de vară dedulcitoare la Agapia

În vara lui 1998, când îi aduceam la Iași, cu Olcitul cel alb, pe Aneta, mama doamnei mele Ecaterina, și pe Ionuț, fiul nostru, care petrecuseră zile de neuitat la Văratec, la maica Aglăida, luând-o pe drumul spre Târgu Neamț, o mașină Dacia 1300, condusă de o șoferiță de weekend, neîndemânatică, a derapat și ne-a lovit din lateral stânga, în portiera șoferului. Urmările nu au fost defel neînsemnate. Băiatul meu s-a ales cu o fractură la mâna stângă, soacra mea cu un traumatism la șoldul drept, invalidant, care a împovărat-o până 2011, când a trecut, la aproape 87 de ani, la cele veșnice, iar eu cu multiple și grave contuzii la genunchi, tibiile celor două picioare, claviculă. Un înger păzitor ne-a proteguit și am scăpat cu viață. Mașina a fost distrusă că n-a mai putut fi folosită, și tuturor care o vedeau nu le venea să creadă că a ieșit cineva viu dintr-însa. Cu sufletul înlăcrimat n-am mai putut păși o vreme pe drumul spre Văratec. Amintirile erau dureroase și cereau timp de vindecare. Ionuț devenise student la Medicină și zburase din cuibul vacanțelor împreună.

Cu Tinel ne-am îndreptat câteva veri spre alte chinovii, unde, de obicei descindeam după pasajul vacanțier marin din Casa Scriitorilor de la Neptun. Am cunoscut astfel cum curgea viața mănăstirească la Horaița, Sucevița și Agapia. Asemănător și diferit în același timp, plecând de la tradiții, de la pravila viețuirii în obște la Sucevița și Horaița. La această din urmă mănăstire de la poalele Horăiciorului, muntele piramidal, în vârful căruia un schit de poveste se prosterna spre înaltul cerului de pe o tipsie de turcoaz ca de mare sudică, am cunoscut și felul de a viețui al monahilor. Cât privește Agapia, aceasta ne oferea bucuria unei regăsiri și a umbletului pe poteci pe care le mai bătusem cândva. În toate aceste locuri am fost primiți cu pâine și sare și am avut cadrul potrivit pentru reflecție și scris.

La Horaița și Sucevița am scris mare parte a romanului „Între linii”, a doua carte a trilogiei romanești „Palimpseste regăsite”. Amfitrionii noștri, generoși și bucuroși să ne găzduiască, părintele arhimandrit Petroniu Marin, azi stareț la Mănăstirea Pângărați, și stavrofora Mihaela Cozmei, păstorița cea înțeleaptă a Suceviței, ne-au adoptat ca fii duhovnicești. La Agapia am mas într-o vară vreme de o săptămână și am stat la o maică pe care nu o știam; căreia, din păcate, i-am uitat numele. Casa ei, din dealul ce suia nu vijelios, dar voinicește, spre culmea păduroasă, contrafort al incintei mănăstirești a Agapiei, era liliputană, cu odăi surprinzător de încăpătoare în micimea lor. Odată intrat în odaia cu un crivat larg și odihnitor, chilie cu miroznă de vechime și curăție parcă nepământeană, simțeai cum făptura ta scapă de toată funinginea ce se așezase insidios în toate cotloanele acesteia în lunile multe de trai în megalopolisul cu agitație nevrotică. Blândețea de ceară molatecă a maicii se adăuga acestui miracol perceput așa de binefăcător într-un microcosmos mirabil. Alesesem să petrecem câteva zile la Agapia și la poftirea caldă, de nerefuzat a unui profesor ieșean, un boier din Mihăileștii Botoșanilor, stomatolog de faimă, șef de clinică, aristocrat cu stofă veche, păstrată neatinsă și în timpurile proletare, Miky Rusu. Ne lega o amiciție luminoasă și ne guverna un respect reciproc. După 1989 profesorul își construise o casă la Agapia și insistase în multe rânduri să-i călcăm pragul vara, anotimp în care se găsea aproape tot timpul în reședința sa din pâlcul de case de dinaintea intrării în mănăstire.

Am dat curs invitației în vara anului 2002, dar am ales să nu stăm la reședința domniei sale, ci într-o casă mănăstirească, care era pentru noi într-o vacanță aidoma sării în bucate. În acele zile profesorul Rusu, meloman împătimit, îl avea musafir pe dirijorul Emanuel Elenescu, originar din Bacău, ieșean o vreme, când a și fost conducătorul de orchestră al Filarmonicii Moldova. La acea vreme, început de mileniu trei, era un personagiu pitoresc al high-life-ului bucureștean. Un alt oaspete era colegul și bunul său prieten, profesorul Gheorghe Timoșca, șeful Clinicii de chirurgie maxilo-facială de la Spitalul „Sfântul Spiridon” din Iași, cu soția. Toți aceștia locuiau la Hanul Agapia.

Cât am șezut la Agapia, ne primblam ziua ceasuri în șir, șuietând, fericiți de locurile încântătoare. Străbăteam hudicioare, ne opream în fața căsuțelor cele cochete, răspândind arome bătrâne, priveam fermecați nestematele florale ale grădinilor și caselor smălțuite de policromia corolelor ca niște grigoresciene ori luchianești pânze. Traseul includea nesmintit diurn revederea lăuntrului mănăstirii și o reculegere în Biserica Mare, unde, în horbota cântecului sub­țiratic și dulce al maicilor de la strană, ni se revela în lumină noua fascinanta pictură grigoresciană. Deliciul deliciilor o reprezenta serata din curtea domeniului Rusu. Se pornea îndată după cină, când peste mănăstire se rotea melopeic bătaia de toacă, căreia îi țineau isonul clopote mari, clopote mici. De sfârșit întrunirea noastră se sfârșea în crucea nopții. Timpul zbura și parcă aievea ne aflam în acele sfaturi și taifasuri de odinioară ale intelighenției noastre care se instala vara cu arme și bagaje la Agapia. Bagheta care orchestra magia, ce nu-și pierdea niciodată intensitatea, o mânuia Emanuel Elenescu. Parcă purta în spatele său un sac fără de fund de amintiri și anecdote, cărora le dădea o strălucire aparte prin arta de povestitor de stirpe moldovenească. Vorbirea lui de mag avea ceva din vraja Șeherezadei, dar și din humorul mustos a la Creangă, amestecate cu o artă ce-i dădea un șarm cuceritor. Zicerea era pigmentată cu scurte pasaje de bâlbâială, defel supărătoare, dimpotrivă, adăugitoare de haz.

Am urcat în acel răstimp la Agapia Veche. Nu știu când am ajuns. Admiram priveliștile, dar și ne dedam voluptuos istorisirii a tot felul de întâmplări. Vorbirea aproape nu contenea o clipă. Profesorul Gheorghe Timoșca evoca episoade din misiunea sa în fruntea unei echipe medicale românești în războiul din Coreea, Emanuel Elenescu își amintea cu savoare pățanii, nostimade, momente de un umor burlesc de la repetițiile și concertele sale, eu scoteam din tolbă întâmplări pitorești cu scriitori. Profesorul Rusu ne privea șăgalnic și ne tempera să nu batem prea tare câmpii, iar doamnele puneau țara la cale între ele, fără să ne bage prea mult în seamă. Sigur că, ajunși în poiana Agapiei Vechi, nu doar ne-am tras sufletul, ci și ne-am fericit de ceea ce ne era dat să vedem, un tărâm fără de gudroanele ce căptușeau cartierele proletare.