Ostași romani însetați de Lumină

Istoria credinței păstrează, ca pe niște mărgăritare ascunse în scoica timpului, chipurile a trei ofițeri romani. Deși îmbrăcau platoșa armatei imperiale și purtau pe umeri povara disciplinei militare, inimile lor s‑au deschis în fața unei alte puteri: puterea lui Dumnezeu. Dincolo de sabie și de rang, ei au devenit mărturisitori ai Luminii și pilde nemuritoare pentru Biserică.

Întâiul dintre ei, zugrăvit de Evanghelie ca pildă rară, este sutașul din Capernaum - orașul unde Hristos Și‑a purtat pașii și a revărsat minuni mai numeroase decât în orice alt loc. Într‑o zi, când Mântuitorul Se apropia de cetate, după o absență, oamenii de seamă ai locului I‑au ieșit înainte, rugându‑L să vindece pe slujitorul unui centurion roman.

Conducător peste o sută de ostași, om al disciplinei și al puterii, sutașul s‑a arătat mai smerit decât mulți dintre fiii lui Israel. Deși Hristos a voit să intre în casa lui, el s‑a plecat și a rostit cuvintele ce aveau să cutremure cerul: „Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperișul meu. Spune numai un cuvânt și slujitorul meu se va vindeca” (Mt. 8, 8).

În acea clipă, credința lui a strălucit ca o sabie de lumină, uimindu‑L pe Învățător, Care a mărturisit că nu a aflat o astfel de încredere nici în poporul ales (Mt. 8, 10). Astfel, sluga s‑a ridicat din boală, iar tăcerea casei s‑a umplut de vindecare.

Al doilea chip este Longhin Sutașul, martor al Golgotei. El este soldatul care a străpuns cu sulița coasta Celui răstignit. Din rana deschisă au țâșnit sânge și apă - pecete a morții adevărate și a vieții care începea să se reverse peste lume. În clipa aceea, din suliță și rană s‑a născut o mărturie: că Iisus, Fiul Omului, murise nu ca un condamnat, ci ca un Biruitor.

Sfânta Evanghelie și Sfânta Tradiţie ne arată că acest ostaș roman, văzând toate semnele - întunericul, cutremurul, învierea morţilor - a rostit mărturia care străbate veacurile: „Cu adevărat, Fiul lui Dumnezeu a fost Acesta!”

Izvoarele ne spun că, după Pătimiri și Înviere, sutașul, numit Longhin, a fost chemat înaintea mai‑marilor iudeilor. Acolo i s‑au promis daruri bogate și privilegii lumești, dacă va primi să se facă purtător al minciunii că ucenicii ar fi furat trupul Celui răstignit. Dar inima lui, pecetluită de adevăr, a respins cumpărarea. Nu a vândut mărturia lui Hristos, nici nu și‑a plecat fruntea în fața aurului și a puterii.

În timp ce alți soldați au fost mituiți să răspândească minciuna, Longhin, împreună cu doi camarazi de arme, a părăsit Ierusalimul și s‑a retras în Asia Mică. Dar adevărul are întotdeauna preț, iar mărturisirea cere jertfă. Așa cum odinioară Irodiada a cerut capul Botezătorului, tot astfel și Sinedriul, prin trimișii săi, a dorit capul lui Longhin.

Astfel, numele lui Longhin a rămas legat de curaj și de mărturisirea credinței. Încă din epoca Sfântului Constantin cel Mare și a evlavioasei împărătese Elena, în rotonda Sfintei Învieri a fost clădit un altar întru pomenirea lui, semn al cinstirii și al prețuirii sale.

Alături de Longhin, Tradiția apostolică ni‑l prezintă pe un alt ofițer roman, de această dată din Cezareea Palestinei: Corneliu Sutașul. Cartea Faptele Apostolilor mărturisește că acest om „cucernic și temător de Dumnezeu” (FA 10, 2) a avut o vedenie limpede: un înger i s‑a arătat și i‑a spus că rugăciunile și milosteniile lui au ajuns înaintea Tronului lui Dumnezeu.

Îngerul pogorât în chip strălucitor din cer i‑a poruncit să trimită soli la Iope, la casa tăbăcarului Simon, pentru a‑l chema pe Apostolul Petru. În același ceas, Petru, rugându‑se pe acoperiș, a văzut o pânză mare, coborâtă din cer, plină de toate vietățile pământului și ale văzduhului. Porunca de a junghia și a mânca l‑a tulburat, dar glasul Domnului i‑a răsunat de trei ori: „Ceea ce Dumnezeu a curățit, tu să nu le numești spurcate” (FA 10, 15). Astfel a înțeles Apostolul că Evanghelia nu este doar pentru Israel, ci pentru toate neamurile de sub soare.

Când s‑au întâlnit, Petru a rostit înaintea lui Corneliu și a casei sale: „Dumnezeu nu este părtinitor; ci în orice neam, cel ce se teme de El și face dreptate este primit de El” (FA 10, 34‑35). Și, pe când încă le vorbea despre Pătimiri, Cruce și Înviere, Duhul Sfânt a coborât ca un foc nevăzut, cuprinzându‑i pe toți cei ce ascultau. Atunci Corneliu, împreună cu rudele și prietenii săi, a fost botezat în numele lui Hristos.

Tradiţia spune că, după botez, Corneliu l‑a însoţit pe Petru în călătoriile sale, fiind prezent în Cipru, Antiohia și Asia Mică. Unele izvoare îl numesc episcop de Skepsis, altele al doilea episcop al Cezareei, după Zaheu. Numele său a străbătut veacurile prin scrierile Sfântului Simeon Metafrastul, care a așezat chipul nevoinței sale în Viețile sfinților. În Athos, mănăstirile Marea Lavră și Iviru păstrează manuscrise despre cinstirea lui, iar Biserica i‑a rânduit slujbe și acatist.

Corneliu rămâne un exemplu de credință și de convertire sinceră: un păgân care a primit descoperirea dumnezeiască și a devenit propovăduitor al Evangheliei. În el se vede începutul unui drum: intrarea tuturor popoarelor în bucuria Bisericii.

Trei ofițeri ai Romei au rămas înscriși în inima Bisericii ca pietre de lumină: sutașul din Capernaum, icoană de smerenie și credință nezdruncinată; Longhin, martorul Golgotei, care a sfărâmat lanțurile corupției și a ales cununa martiriului; și Corneliu, cel dintâi chemat de Dumnezeu dintre păgâni la apa botezului și la taina noii vieți în Hristos.

Prin ei se arată cum puterea lui Dumnezeu a străbătut până și rândurile armatei imperiale, transformând sabia în mărturisire și pe soldați în slujitori ai Adevărului. În ei se pecetluiește începutul drumului prin care Învierea a fost vestită lumii și Evanghelia a trecut dincolo de hotarele iudaismului, deschizându‑se spre toate neamurile, spre toți oamenii.