„Ploaie de vacanţă“, o peliculă agreabilă

O peliculă agreabilă pentru copii şi adolescenţi, dar nu numai, propusă în toamna aceasta de Transilvania Film, este „Ploaie de vacanţă“/ Tanta agua, o coproducţie Uruguay-Mexic-Olanda-Germania din 2013.

Simplu, sensibil şi rarefiat, debutul în lungmetraj al tinerelor regizoare şi scenariste uruguaiene Ana Guevara şi Leticia Jorge face parte din categoria filmelor care îşi restricţionează materialul faptic de dragul contemplaţiei unor tablouri de viaţă, surprinse la vârsta când totul se percepe intens: vârsta trecerii dinspre copilărie spre adolescenţă.

Fără a avea complexitatea şi dramatismul emoţional al unui „roman al maturizării“, filmul uruguaian se hrăneşte cu elemente ale acestui gen, pe care le dizolvă, însă, în substanţa sa poetică proprie.

Spre deosebire de alte exponate ale genului (tot filme de autor, ca „Somersault“, al australiencei Cate Shortland), „Ploaie de vacanţă“ evită extremele - emoţiile tari, revoltele paroxistice sau experienţele de viaţă la limită. Moralmente, filmul este „cuminte“, şi este curajul estetic al celor două regizoare de a-l menţine în cotele greu de stăpânit, mai ales pentru debutanţi, ale modului „moderato cantabile“: personajele sunt lipsite de contondenţe, „cuminţi“, nebântuite de patima degradării (ingredient considerat indispensabil şi banalizat de filmele „independente“ despre tineret); nici personalitatea lor, nici situaţiile de viaţă în care sunt urmărite nu au nimic excepţional, dar toate acestea nu scad defel farmecul peliculei, ba dimpotrivă.

Candoarea, bunătatea şi umorul cu care este privită viaţa de zi cu zi sunt surprinse de gesturile cele mai obişnuite şi mai ales de tăceri. Este un film în care se vorbeşte puţin, fără ca tăcerea să devină apăsătoare; un film în care se pronunţă destule truisme, fără ca truismul să devină obiect estetic în sine, ca în atâtea adulate filme româneşti. E un film simplu, dar lipsit de aroganţa simplităţii căutate ostentativ, ceea ce-l deosebeşte esenţial de minimalismul românesc şi european.

 Un bărbat plinuţ şi posac, tată a doi copii de 10 şi 14 ani, echilibraţi, cam introvertiţi dar fără probleme, pleacă în vacanţă cu aceştia într-o staţiune balneară şi are ghinionul unei ploi torenţiale care nu se mai sfârşeşte - motiv care-i obligă pe cei trei să-şi petreacă zile întregi într-o cameră de motel al staţiunii aproape pustii. Un ritual al căutării armoniei de familie, atâta cât poate oferi un bărbat singur şi simplu, lipsit de iniţiative deosebite, se transformă treptat, pe măsură conştientizării nevoii de individualitate a copiilor, într-unul al căutării propriei identităţi, a propriilor prietenii şi contacte. Ceea ce ar fi devenit în Europa sau America nordică un solilocviu al singurătăţii, cu deraierile ei, fascinante sau nu şi prea facil cinematografice, rămâne în filmul sud-american un cânt discret şi urban al solidarităţii şi iubirii familiale, valide – prin tandreţe abia rostită şi eleganţă - chiar şi atunci când tinerii tind „să-şi ia zborul“. Şi tocmai această „ştiinţă a rămânerii“ este examenul la care cad cele mai multe forme ale societăţii moderne şi postmoderne, faliment moral de care filmul (mai ales cel de autor) dă seamă cu prisosinţă.

Această pledoarie pentru normalitate este susţinută de jocul actorilor - în special Néstor Guzzini (tatăl) şi Malú Chouza (fiica adolescentă, actriţă ale cărei prim-planuri candide şi misterios-melancolice creează patternul vizual al peliculei), joc pendulând elegant între ingenuitate, umor şi plictiseală, pentru a contura tabloul unor relaţii umane complexe, relevate treptat, fără grabă, de sub aparenta lor platitudine, sub bagheta atentă a cuplului regizoral Guevara-Jorge, pe fundalul unei muzici de autor (semnată de Maximiliano Angelieri) modelând aceeaşi respiraţie lentă a aşteptării, plictiselii, surprizei, căldurii umane abia mărturisite şi a unei anumite atemporalităţi.

Numeroasele premii, repurtate mai ales în festivalurile de pe continentul Sud-American, înscriu filmul în aceeaşi nobilă familie a Bildungsromanelor de debut, semnate la feminin (aerul de atemporalitate e unul din numitoarele lor comune - vezi „Somersault“, „Me and You and Everyone We Know“ al americancei Miranda July, „Play“ al chilienei Alicia Sherson, „Ryna“ al româncei Ruxandra Zenide -întâmplător sau nu, scrise şi regizate tot de tinere femei), care descriu un capitol aparte al istoriei filmului.