Postmodernitatea între relativizare şi ambiguitate

Ambiguitatea este miezul postmodernității. Încercarea de a defini postmodernitatea sfârșește lamentabil în relativizare, demon­strând că postmodernitatea poate fi orice și nimic totodată, din cauza excesului de adevăruri mul­tiple și a simulacrului care pune în locul adevărului perspective și reprezentări în flux continuu.

De-a lungul istoriei, răul s-a manifestat în multe feluri. La început a intrat prin dorința autonomiei absolute, adică refuzul relației, superbia (mândria de a fi sursă, nu primitor, „veți fi ca Dumnezeu”), diavolul folosind cu viclenie cunoașterea, dar nu în sens moral, ci în sensul puterii de a decide. Apoi, a folosit vio­lența din invidie și orgoliu rănit („Ce ai făcut? Glasul sângelui fratelui tău strigă către Mine din pământ”), încă o negare a relației, celălalt devine obstacol, ceea ce îl determină pe Cain să schimbe realitatea (dacă nu sunt eu cel primit, nimeni nu poate fi primit). Urmează afirmarea și escaladarea răului, multiplicatio violentae, violența care ajunge să devină normă și motiv de mândrie (Lameh legitimează răul și răzbunarea, păcatul fundamentează o cultură a violenței). La Turnul Babel, când se clamează dorința creației în unitate, dar fără Dumnezeu, răul se manifestă prin ambiția slavei deșarte.

Însă inițiativa lui Dumnezeu de a chema, de a restabili relația este trasată armonios, prin Avraam (electio și responsabilizare pentru misiunea încredințată), prin Moise (lex, legea non-arbitrară, pentru ca omul să învețe cum să trăiască relația cu Dumnezeu și cu aproapele), prin profeți (cu tensiunea dintre formalism și trăire, fidelitate și idolatrie) până la Mântuitorul Iisus Hristos (răscumpărarea prin cruce - locul unde refuzul omului de a intra în relație întâl­nește iubirea jertfelnică).

Pentru premoderni, centrul era Dumnezeu, adevărul era revelat, omul era imago Dei, iar sensul era dat, în sinteza Ordo ad Deum. Pentru moderni, centrul era rațiunea, adevărul era descoperit, omul era subiect autonom, iar sensul era construit prin progres (aici, progresul nu este detașat de valorile morale), în sinteza Ordo ad rationem. Pentru postmoderni, centrul nu există, adevărul înseamnă pluralitate (variante de adevăr, înlocuirea lui „trebuie” și a „sensu­lui din coerență” cu „prefer” și „alegerea din instinct”), omul nu este definit de valori stabile, ci de capacitatea de adaptare în vâltoarea tendințelor colective, stârnite de iluzii care pot redefini identitatea, statutul, imaginea, într-un cuvânt perspectiva.

Răul în postmodernitate nu mai are nevoie de dominanta majoră a unei posedări violente, brutale, ci apelează, în concor­dan­ță cu dorința imaginarului colectiv, la estetizări agreabile și simboluri domestice (antieroi carismatici; friponi inteligenți; rafinament întunecat - stil de viață cinic; ironia dissolvens - ironia care dizolvă conștiința activă, a dorinței de implicare serioasă; culpa diluta – „așa sunt eu, nimic de schimbat, nimic de îmbunătățit”). Răul domesticit nu este îndepărtat, ci locuit, iar toate simbolurile lui nu ne protejează de infiltrația lui, ci ne învață să trăim împreună cu el fără să îl mai numim.

În timp ce Dumnezeu făgădu­iește împlinire prin renunțare (aparent grea pentru postmoderni, dar în raport cu veșnicia, insignifiantă), diavolul promite împlinire prin acumulare lipsită de sens, experiențe fără convertire, faux sacré.

Când răul nu mai este numit și văzut ca păcat, ratare a țintei, înseamnă că el a devenit funcțio­nal și integrat într-un sistem în care lentoarea gândirii și paralizia morală amenință nu surparea conceptului de adevăr, ci golirea lui de conținut. Fapt probat când credincioșii sunt deseori atacați nu pentru credința lor, ci pentru pretinsa irelevanță a credinței lor. Răul reclamă că manifestarea credinței și cre­din­ța, în fapt, sunt redundante, op­ționale. Ateul și agnosticul post­moderni promovează infantilizarea dorinței și materialitatea stilizată ca „sacru” fără trans­cen­dență, într-o lume golită de mister, pentru care singurul ritual este cel cotidian. De aceea, pentru a înțelege triada premodernitate-modernitate-postmodernitate, putem rezuma astfel: premodernitatea era o catedrală, modernitatea era un laborator, iar postmodernitatea este un mall - un loc al frumuseții și li­ber­tății fără adevăr, al validării fără schimbare și îmbunătățire, al distragerii de la descoperirea sinelui.

În aceste vremuri, în care singura mirare este mirarea, omul trebuie să reînvețe limitele care nu îngrădesc, ci adâncesc înțele­gerea; să redescopere timpul ca ritm, nu flux continuu; trupul ca dat și sălaș al sufletului, nu doar instrument; tăcerea ca respirație, nu resemnare sau necunoaștere; frumusețea care te angajează să contribui, nu consum superficial; întâlnirea fără criterii performative, ci relație vie, responsabilitate pentru și împreună cu celălalt; recunoașterea răului, care redeschide lucrarea harului. Și hrana constantă pentru toate acestea, Sfânta Liturghie - dăruirea lui Hristos până la capăt.