Prislop: din capătul lumii, capăt al lumii

La 28 noiembrie am luat drumul Pris­lopului spre a mă bucura alături de zecile de mii de români veniți din toată țara pentru a celebra cum se cuvine reușita lui Arsenie din Vața: obținerea statutului ceresc, recunoscut de întreg soborul Bisericii noastre! La ce împlinire mai mare a unei vieți poate spera un om decât aceea de sfânt căruia oamenii îi cer sfat și ajutor?

Văgăuna în care se află Mănăstirea Prislop a ajuns, din capătul lumii, capăt al lumii. Un peisaj vălurit, cu pinteni și râpe, cu pârâiașe și colțuri de stâncă, cu poieni și arbori seculari... Acolo drumul de asfalt se termină, semn că civilizația se oprește în fața porților lavrei hunedorene. Sau poate acolo de-abia începe un alt tip de civilizație, cea a duhului? Sau poate că acolo este granița unei rezervații a sfințeniei care pulsează dintr-un mormânt cald? O groapă în pământ, marcată de o cruce și flori, care atrage mulțimi nenumărate. Care să fie secretul? Care să fie cheia? De unde tot fiorul lăuntric care străbate sufletele celor ce urcă poteca spre cimitir? Care e sursa emoției: interioară, exterioară? E un act de mimetism, e o capcană psihologică, una colectivă a minții? Sau e sfințenia accesibilă care atrage irezistibil orice suflet care crede?

E foarte puțină teologie la Prislop, încă și mai puțină dogmatică. Istorie bisericească, deloc. E doar trăire, emoție a credinței. Nu e religie, e credință. Gustave Thibon spunea (De la divin la politic, Ed. Anastasia, 1997) că religia prezintă oamenilor un Dumnezeu definit, pe când credința ne arată un Dumnezeu infinit. Acestea sunt și accentele fine de la Prislop: nu tu dogmă, nu tu teorie, nu tu discurs teologic. Nimic din toate acestea. Ci numai trăire, nădejde, har difuz (nu confuz) care se precipită când și când asupra cuiva, luminându-i definitiv viața. Harul de la Prislop are momente când condensează ca aburul dea­supra pământului, în picături de rouă. Firele de iarbă sunt oamenii cu capetele plecate, cu inimile deschise, doar-doar... Și minunea se petrece, cu frecvență mare și cu putere multă, dovadă că rândul celor care așteaptă crește de la an la an. Dacă nu ar fi, nu s-ar povesti. Dacă nu s-ar petrece acolo minuni, oamenii ar părăsi, încet-încet, locul. Dar nu e cazul, dimpotrivă!

Cel mai mult m-a impresionat la slujba de la Prislop momentul în care preoții au intrat cu potirele în mulțimea adunată la slujbă. Își făceau cărare printre oameni cu potirele ridicate în mâini deasupra capetelor, potire care licăreau jucăuș cu acoperămintele lor vișinii și aurii. Balize de lumină în bezna așteptării încordate, stele căluzitoare peste creștetele oamenilor, potirele purtau în ele hrană sfântă și medicament, deopotrivă. Și erau râvnite cu ardoare: creștinii se așezau într-o îmbulzeală domoală, cu gurile căscate ca puii de rândunică, așteptând bobul euharistic, mântuitor. Ce foame de sfințenie, ce sete de sângele Domnului! Nu este aceasta o minune a Sfântului Arsenie de la Prislop? Faptul că oamenii cereau cu ardoare și se uneau cu Hristos sub cerul liber - ploaia a încetat ca printr-o subită comandă meteo - nu este un semn (unul din ele) că acolo, în proximitatea acelui mormânt, ceva excep­țional se petrece în legătura dintre om și Dumnezeu?

Nu sunt eu cel în măsură să pledeze pentru sfințenia Părintelui Arsenie Boca, însă pot spune că nici un alt sfânt recent canonizat nu a avut parte de atâta zbucium postum, de atâta contestare oarbă, de atâta dezinformare în jurul persoanei sale, de atâta mistificare creată cu scopul de a-l țintui pe cruce, din nou... Nu a greșit cu nimic semenilor săi, și-a ținut rangul de monah smerit, apoi de cleric îndepărtat de altar, din pură ascultare. Era un intelectual sadea, un om elegant în toate, avea puteri sufletești deosebite, a făcut enorm de mult bine pe durata vieții sale, infinit mai mult după adormire. Ce i se impută, în fapt? Și cine o face?

„Sfinte Părinte Arsenie, îți mulțumesc pentru toate cele trecute, prezente și viitoare!”, așa mă rog eu în fiecare dimineață, de zece ani încoace. Pentru mine sfântul era sfânt. Și amândoi știm de ce.