Privirea îndreptată către celălalt

Părinții deșertului au dus o lungă și acerbă luptă împotriva egoismului și a centrării pe sine. Efortul acesta presupune o schimbare a minții, intrarea într-un alt tip de logică decât cel curent. Prima dificultate, așadar, nu este aceea a făptuirii, ci a așezării minții într-un cadru diferit. De la avva Pimen s-a păstrat următoarea apoftegmă: „Un frate i-a zis avvei Pimen: Am găsit un loc foarte liniștit din partea fraților, vrei să merg să stau acolo? Bătrânul îi zice: Stai unde nu-l tulburi deloc pe fratele tău”. Judecata fratelui este previzibilă și firească. Își caută un loc în care să își poată duce viața în liniște și netulburat, fără să își pună problema dacă nu cumva el însuși ar putea să fie o sursă de îngrijorare pentru ceilalți. Avva Pimen nu face altceva decât să îi schimbe perspectiva și să pună aceeași întrebare de pe o poziție diametral opusă. Acest tip de prevedere, grija pentru celălalt și atenția îndreptată spre aproapele reprezintă manifestări ale unei smerenii sănătoase.

În războiul lor împotriva logicii concurențiale a acestei lumi căzute, părinții aleg calea smereniei. O societate se poate ameliora de pe urma constrângerilor exterioare, care vor limita excesele negative (în cazul unei legislații bune ori cel puțin decente). Transformarea profundă este posibilă doar din interior, fiind rezultatul colectiv al tuturor membrilor. Pă­rinții deșertului au simţit asta, de aceea mănăstirile sunt rezultatul conjugat al efortului obștii. Ceea ce face posibilă schimbarea de ansamblu a unei comunități este, în primul rând, smerenia. Ea este cea care dă loc de manifestare celorlalți, iar pe plan personal pregătește terenul pentru dragoste, care este imposibilă fără golirea de sine pe care o aduce smerenia.

Societatea contemporană, pornind de la o psihologie vulgarizată, înțeleasă deficitar, pune accentul pe împlinirea nevoilor personale. Se pierde însă din vedere că nevoie nu înseamnă doar să primești, ci și să știi și să poți oferi. Acesta este sensul cuvântului lui Hristos, care, deși nu este prezent în Evanghelii, ne este transmis de Faptele Apostolilor: „Trebuie să ajutați pe cei slabi și să vă aduceți aminte de cuvintele Domnului Iisus, căci El a zis: Mai fericit este a da decât a lua” (FA 20, 35). Se caută, prin urmare, cu un efort frenetic împlinirea de sine, dar într-o manieră ciuntită, focalizați permanent asupra sinelui. Bătrânii asceți au înțeles că acesta este un drum înfundat, lipsit de deschideri, care nu duce nicăieri. O călătorie cu capul în pământ, în căutarea a ceva ce nu este de găsit acolo.

Calea, prin urmare, este destul de simplu de expus, dar necesită mult efort pentru a-ți converti mintea și a-ți putea îndrepta atenția spre celălalt. Dumnezeu și aproapele sunt sursa împlinirii, aceasta este „rețeta” aplicată consecvent de părinții deșertului.