Privirea lui Dumnezeu

Celor mai mulți dintre cititorii Sfintei Scripturi le scapă un episod evanghelic care apare numai la Sfântul Marcu. Trădarea și părăsirea lui Iisus Hristos în grădina Ghetsimani are un martor de taină, un tânăr care își încrucișează privirile pentru o clipă cu Domnul. Acest tânăr înțelege în tăcere și, iluminat de privirile Logosului, fuge să mărturisească această privire în lumea largă: „Şi răspunzând, Iisus le‑a zis: Ca la un tâlhar aţi ieşit cu săbii şi cu toiege, ca să Mă prindeţi. În fiecare zi eram la voi în templu, învăţând, şi nu M‑aţi prins. Dar acestea sunt ca să se împlinească Scripturile. Şi, lăsându‑L, au fugit toţi. Iar un tânăr mergea după El, înfăşurat într‑o pânzătură, pe trupul gol, şi au pus mâna pe el. El însă, smulgându‑se din pânzătură, a fugit gol” (Marcu 14, 48‑52).

Ca un fluture desprins de crisalidă, tânărul paznic al preselor de ulei din Grădina de măslini (cf. Giovani Papini) a fugit gol în lume purtând cu sine taina acelei priviri.Este posibil ca Marcu să fie tânărul despre care doar Evanghelia pe care o scrie îl aminteşte ca fiind în grădina Ghetsimani, la arestarea lui Iisus. Acel tânăr gol a fost îmbrăcat în Hristos și chemat la propovăduire din tăcerea privirii, mișcat din ochi către apostolat.

Generația tinerilor de astăzi, eliberată prin jertfa tinerilor din 1989, a fost o generație‑martor a trădării și părăsirii lui Iisus Hristos, desprinși din pânzătura minciunii perioadei comuniste, în care ateismul și materialismul făceau ravagii. După ce mulți și‑au simțit goliciunea lăuntrică, s‑au aflat apoi îmbrăcați de Hristos în Biserica Sa printr‑o convertire autentică la credința cea mărturisitoare.

Omul care îl respinge pe Dumnezeu se face pe sine însuși dumnezeu sau își face dumnezei din idolii pe care îi venerează hedonist și narcisist, pentru că vrea să trăiască aici, cu orice preț, cât mai bine și cât mai mult, căci dincolo de viața aceasta pare să nu mai zărească nimic. O biserică nu e refugiul celor oropsiți şi nici nu se poate reduce la socializarea comunitară. Dacă nu sunt atrași doar de curiozități turistice sau estetice, oamenii intră de obicei în biserici cu intenția de a întâlni un alt tip de prezenţă, care e dincolo de o relaționare umană obișnuită. Cei mai credincioşi intră pentru a‑l întâlni pe Dumnezeul viu care dă un sens vieţii lor.

Mântuitorul și‑a dovedit Dumnezeirea Sa nu doar prin minuni nemaivăzute până la El și după El, ci și prin altceva, care se poate trece uneori ușor cu vederea. S‑a născut într‑o țărișoară abia cunoscută din Orientul Mijlociu, pe care o puteai străbate la picior, de la un capăt la altul, în câteva zile. Totuși, deși mulți se temeau de El, a reușit să cucerească lumea fără armată, dar cu arma cuvântului. A cucerit lumea fără să fi scris vreo carte și fără să fi avut la dispoziție vreun mijloc eficient de comunicare cum avem în zilele noastre. N‑a fost elevul nimănui, și totuși I se spunea Învățător - toți „erau uimiți de învățăturile Lui”, ne spune Sfântul Evanghelist Luca (4, 32). N‑a avut nici o diplomă, dar I se închină mulți din cei cu diplome, și mulți își obțin diplome tâlcuind cuvintele Lui. N‑a avut servitori, și, totuși, I se spunea Stăpân. N‑a avut medicamente, și, totuși, I se spunea Vindecător.

Pentru că nu‑l putem vedea aievea pe Domnul, așa cum l‑a văzut tânărul gol în grădina Ghetsimani, Îl putem contempla prin icoana Învierii. Orice icoană este o fereastră prin care noi îl privim pe Hristos, dar prin care și noi suntem priviți cu faptele, cuvintele și gândurile noastre de fiecare zi. Icoana Sfintelor Paşti nu este a unui eveniment istoric - Hristos ieşind din mormânt triumfător fluturând un steag alb -, ci Hristos pogorându‑Se la iad şi scoţându‑i de mână pe Adam şi Eva din împărăţia morţii la Împărăţia Vieţii. Acest lucru este adevărat şi acum: mâna lui Hristos, mâna Celui Care a biruit moartea, se întinde spre noi. Nu trebuie decât să întindem şi noi mâna noastră şi să o prindem pe a Lui, rostind cât mai des cuvintele prorocului David: „Chipul tău îl caut, Dumnezeule, caut chipul tău” (Ps. 26, 8).