Profetismul „Pădurii spânzuraților” sau secretul fascinației filmului

Printre aniversările lui 2015 s‑au numărat împlinirea a 50 de ani de la premiera primului succes de răsunet al cinematografiei române, Pădurea spânzuraților, al lui Liviu Ciulei. Moment de vârf în scurtul destin cinematografic al lui Ciulei, Pădurea spânzuraților marchează apogeul unei ample etape a cinematografului românesc, chiar al întregii perioade până la apariția Noului Val. Cum se poziționează însă primul succes internațional important al cinematografiei române acum? Se poate vorbi de o valoare profetică a Pădurii spân­zuraților al lui Liviu Ciulei în cinematograful românesc?

Marele și stabilul succes al filmului se datorează, oare, doar esteticii novatoare și percutanței reflexive, necunoscute până atunci în filmul românesc, ori mesajului cu privire la idealul național și uman, prezent pentru prima oară cu atâta gravitate într‑un film românesc? Oare nu această gravitate discretă, care învelește sentimentul responsabilității colective, este cheia percutanței acestui mesaj și a perenității filmului?

Așa‑zisa valoare profetică a filmului se bazează pe un paradox: filmul care a retezat cariera cinematografică a lui Liviu Ciulei deschide o nouă epocă în istoria cinematografiei române. Există o aură măreață și tragică a unicității acestui film, pe care trecerea vremii nu reușește să o spulbere. De unde provine aceasta? Să fie atuul primatului unui lungmetraj românesc pe podiumul de la Cannes? Să fie cvasi‑interzisa temă politică a peliculei - tema identității națio­nale, pronun­țată într‑un moment istoric dificil - și valurile de rezo­nan­ță stârnite de aceasta în con­științele diferitelor generații, de la lansarea filmului până azi? Ori să fie con­juncția dintre gloria pe care filmul i‑a conferit‑o cinematografiei române și destinul profesional tragic al autorului, datorat jocurilor subterane ale aceleiași cinematografii. Toate aceste planuri concură la țeserea aurei de unicitate a filmului.

Există o fascinație indiscutabilă, un farmec discret și aristocratic, pe care Pădurea spân­zu­raților îl aruncă asupra întregii cinematografii române (cinematografie moralmente frivolă, mimetică și obedientă, când meschină, când aventurieră, dar care atât de rar a știut să fie aristocratică...). Acest farmec de cursă lungă filmul îl păstrează până azi.

Mai toate textele specialiștilor pun în lumină anumite coordonate ale acestei puteri de fascinație. Esențializând, acestea sunt patru: opera filmică propriu‑zisă, în toate aspectele ei artistice; tensiunea creatoare, reciproc productivă, dintre opera filmică și romanul lui Rebreanu, care i‑a stat la bază; conjuncția dintre epoca redată în roman și epoca realizării filmului - epoci de criză și căutare a conș­tiinței de sine a identității româ­nești, criză reflectată de criza de identitate a personajului principal; paralela dintre relația tragică a protagonistului cu istoria, istorie care îl respinge, ca pe o conștiință nedispusă la compromisuri, și relația tragică a lui Liviu Ciulei cu epoca sa, care de asemeni l‑a rejectat, ca pe o conștiință nedispusă la compromisuri.

Fenomenul acestei duble reflectări poate fi observat și pe alte planuri: un film despre trezirea conștiinței de sine duce la trezirea conștiinței de sine a cinemaului românesc. Un film despre lupta de afirmare a conștiinței naționale concură la afirmarea conștiinței naționale a cinemaului românesc. Această punere în abis dintre universul filmic (destinul protagonistului, plasat în contrasens cu epoca sa) și relația creatorului acestuia cu istoria (tot o relație în contrasens) „crucifică” filmul și autorul, conferind filmului și imaginii autorului un statut superior.

Această multiplă reflectare a universului filmic în contextul istoric este cea care conferă peliculei - considerată practic unanim o capodoperă - statutul „profetic” de care am vorbit. Ca și alte filme sacrificate de contextul istoric, Pădurea spânzuraților nu mai moare pentru că autorul său a „murit” deja, și‑a asumat de bunăvoie „moartea ca cineast”, murind (ca cineast) prin sau pentru acest film. Refuzul cineastului de a mai filma după 1990, când i s‑a oferit din nou această posibilitate, confirmă această perspectivă.

Importanța tot mai mare pe care o capătă Pădurea spân­zu­raților în istoria filmului românesc rezidă, așadar, nu doar în calitatea artistică intrinsecă a filmului, ci și în angajamentele sale morale și patriotice - pe cât de discrete, pe atât de eficiente -, consacrate, la rândul lor, de sacrificiul autorului.