Proiecții pauline asupra Învierii Domnului

În articolul trecut am spus că prima consemnare biblică a Învierii Domnului, din punct de vedere cronologic, nu este făcută de Evan­gheliști, ci de Sfântul Apostol Pavel care spune: „Căci v-am dat, întâi de toate, ceea ce şi eu am primit, că Hristos a murit pentru păcatele noastre după Scripturi; Şi că a fost îngropat şi că a înviat a treia zi, după Scripturi...” (1 Cor. 15, 3, 4 și urm.) De aceea, este important să vedem ce mai spune Apostolul Nea­murilor despre Învierea Domnului, cu speranța că astfel vom putea descoperi felul în care comunitatea primară a Bisericii, fermentul de început, credea și se raporta la Învierea Domnului Hristos.

În Epistola către Romani, scrisă în prima parte a anului 57, deci cam la 20-25 de ani de momentul Învierii Domnului, Sfântul Pavel spune: „Noi, cei care credem în Cel ce L-a înviat din morţi pe Iisus, Domnul nostru” (Romani 4, 24); „precum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, aşa să umblăm şi noi întru înnoirea vieţii” (Romani 6, 4). Și în alte locuri, Apostolul Neamurilor exprimă această învățătură primordială, că Hristos Domnul a fost ridicat din morți, a fost înviat de către Dumnezeu Tatăl (cf.: Romani 10, 9; 1 Corinteni 6, 14; Galateni 1, 1; Coloseni 2, 12). Aceste mărturii sunt foarte prețioase pentru noi, pentru că această învățătură este prezentă și în cartea Faptele Apostolilor scrisă de Sfântul Apostol Luca, undeva între anii 61 și 63. Am punctat de asemenea în articolul trecut apropierea teologică și înrudirea duhovnicească dintre Sfântul Evanghelist Luca și Sfântul Apostol Pavel. Sfântul Luca, când redactează cartea Faptele Apostolilor, propovăduiește învăță­tura că Iisus Hristos a fost înviat de către Dumnezeu Tatăl. În cuvântarea programatică de la Cincizecime, Sfântul Apostol Petru spune aceste cuvinte, redactate de Sfântul Evanghelist Luca: „Pe Acesta, fiind dat, după sfatul cel rânduit şi după ştiinţa cea dinainte a lui Dumnezeu, voi L-aţi luat şi, pironindu-L, prin mâinile celor fără de lege, L-aţi omorât, pe Care Dumnezeu L-a înviat, dezlegând durerile morţii, întrucât nu era cu putinţă ca El să fie ţinut de ea” (Fapte 2, 23-24). Această învățătură se regăsește, la fel, în multe locuri din cartea amintită (Fapte 2, 32; 3, 15, 26; 4, 10; 5, 30; 10, 40; 13, 30, 33, 34, 37). Vedem că ambii Apostoli, Petru și Pavel, cu rol hotărâtor în evoluția Bisericii, propovăduiesc această învățătură. Comentatorii Sfintelor Scripturi au văzut aici o proiecție a întregii teologii a Vechiului Testament unde este evidențiată Persoana lui Dumnezeu Tatăl, Care, și acum, la momentul Învierii Fiului, revine în prim-plan, căpătând un rol activ în Învierea sau ridicarea Fiului Înomenit din morți. Această idee teologică este foarte importantă, pentru că prin ea se face un paralelism între momentul creației din cartea Facerea a Vechiului Testament și Învierea Domnului Hristos. Și atunci, dar și acum, Dumnezeu Tatăl are un rol activ. El aduce lumea de la neființă la ființă, de la nonexistență la existență; iar acum Îl ridică din morți pe Domnul Iisus Hristos, Îl înalță la slava cerească de care S-a lipsit pentru a Se întrupa și deveni și Om. Acest paralelism a fost dezvoltat de Sfinții Părinți ai Bisericii care au spus că Învierea Domnului Hristos din morți este o a doua creare a omului și a întregii lumi. Iar dacă la prima creație Dumnezeu Tatăl este prezentat ca având un rol activ, și acum, la Înviere - a doua creație, filonul vechitestamentar se manifestă, și arată că Tatăl este prezent în mod activ.

De asemenea, această exprimare, că Dumnezeu Tatăl L-a înviat pe Fiul, are și o valoare teofanică. Ea are rolul de a descoperi oamenilor Sfânta Treime. De asemenea, revenind la momentul creației, când Îl avem în prim-plan pe Dumnezeu Tatăl - Creatorul, de asemenea constatăm că este prezent și Duhul Sfânt: „Întuneric era deasupra adâncului şi Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor” (Facerea 1, 2). Iar Înțelepciunea lui Dumnezeu (Pildele lui Solomon 8, 22-31) din Vechiul Testament, despre care se spune că este dinainte de crearea lumii, este o referință la Fiul lui Dumnezeu. Întrucât la prima creație avem prezentă întreaga Sfântă Treime, și acum, la Înviere - a doua creație, avem prezentă Treimea. Sfântul Apostol Pavel spune că Dumnezeu Tatăl L-a înviat pe Domnul Iisus Hristos, dar mai spune și că Duhul Sfânt a participat la Învierea Acestuia: „Iar dacă Duhul Celui ce a înviat pe Iisus din morţi locuieşte în voi, Cel ce a înviat pe Hristos Iisus din morţi va face vii şi trupurile voastre cele muritoare, prin Duhul Său care locuieşte în voi” (Romani 8, 11; de asemenea și la Romani 1, 4). Iar Sfântul Ioan Evanghelistul spune că Hristos Domnul a înviat prin putere proprie: „Pentru aceasta Mă iubeşte Tatăl, fiindcă Eu Îmi pun sufletul, ca iarăşi să-l iau. Nimeni nu-l ia de la Mine, ci Eu de la Mine Însumi îl pun. Putere am Eu ca să-l pun şi putere am iarăşi ca să-l iau. Această poruncă am primit-o de la Tatăl Meu” (Ioan 10, 17-18). Aceste exprimări, toate complementare, arată ceea ce în Teologia Dogmatică s-a numit perihoreza Persoanelor Sfintei Treimi, care având aceeași Fire dumnezeiască se întrepătrund, locuiesc împreună am spune, de aceea atunci când se amin­tește și de Înviere, trebuie să fie o proiecție triadologică, adică o mărturisire a participării Sfintei Treimi la acest eveniment care, așa cum am mai spus, a însemnat o a doua creare a omului și a lumii.

În al treilea rând, trebuie să avem în vedere rolul soteriologic și transfigurator al Învierii Domnului Hristos pentru om. Învierea reprezintă posibilitatea omului de a se împăr­tăși de harul dumnezeiesc care recreează ontologic făptura umană. În mod real, omul în Biserică moare împreună cu Hristos și înviază împreună cu Hristos. Nu avem de-a face aici cu un simbol, ci cu o lucrare fundamentală, de înnoire a relației omului cu Dumnezeu și o redevenire a acestuia.

În noi toți trebuie să se petreacă ceea ce s-a întâmplat în Iisus Hristos, moartea să fie biruită și să fim înviați de către Tatăl prin Duhul Sfânt. În lumina acestui lucru, Sfântul Apostol Pavel spune că Hristos a fost înviat de către Tatăl, pentru că ce s-a întâmplat în firea umană a lui Hristos trebuie să se întâmple și în noi, dar cu libera noastră participare, cu voința noastră activă. Apostolul Nea­murilor explică: „Iar când acest (trup) stricăcios se va îmbrăca în nestricăciune şi acest (trup) muritor se va îmbrăca în nemurire, atunci va fi cuvântul care este scris: Moartea a fost înghiţită de biruinţă. Unde îţi este, moarte, biruinţa ta? Unde îţi este, moarte, boldul tău? Şi boldul morţii este păcatul, iar puterea păcatului este legea” (1 Corinteni 15, 54-56).

Avem la Sfântul Pavel o transpunere teologică a întregului eveniment al Învierii Fiului lui Dumnezeu la nivelul omului care este chemat să se împărtășească de starea cea nouă, de făptura cea nouă. Ea reprezintă chemarea de început a Bisericii. Când iudeii care au auzit predica de la început a Sfântului Apostol Petru, de la Cincizecime, au întrebat: „Bărbaţi fraţi, ce să facem?”, Apostolul Petru le-a răspuns: „Pocăiţi-vă şi să se boteze fiecare dintre voi în numele lui Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre, şi veţi primi darul Duhului Sfânt” (Fapte 2, 37-38), adică asumarea roadelor morții și Învierii Domnului Hristos.