Raze de pâine

A înghețat mai întâi gârla. Nu mai văzusem niciodată o oglindă atât de mare precum cea apărută peste noapte între maluri. Aveau, în fine, unde să-și aranjeze miresele părul. Oglinzile de acasă erau prea mici pentru ele.

Dar nouă ne părea bine din cauză că aveam și noi unde să ne dăm cu patinele. Când auzeam vreo mireasă țipând, însemna că ne-am încurcat în beteala de pe creștetul ei, și-atunci ne opream!

Au înghețat apoi ugerele oilor. Ca să nu moară de foame mieii proaspăt fătați, am făcut niște țâțe de zăpadă în preajma târlei, la care ei veneau de câteva ori pe zi și sugeau pe săturate.
D-asta și erau toți brumării. Ziceai c-a nins cu miei când te uitai în curțile oamenilor dimineața!

După aceea au înghețat flăcările din candele. Ardeau mai departe, dar erau reci ca gheața. Unii dintre noi ieșeam seara cu ele pe drum, ca să vadă stelele unde trebuie să-și trimită lumina, căci înghețase și ea și nu mai nimerea, fără ajutorul nostru, pământul.

Cel mai frig a fost în ziua în care a înghețat lumina din ochii bunicii.

Vâram tot timpul lemne în sobă, dar nu se încălzea deloc. Nu mai fusese niciodată un ger atât de cumplit!

Tata a adus caii și i-a lipit cu spinările de pereții casei, ca să intre căldura din trupul lor în odăi. Tremuram, însă, mai departe de frig.

Îngerii din icoane s-au lăsați podidiți de milă și-au suflat aer cald peste mine. Nici pomeneală ca gerul să se îmblânzească.

Salvarea a venit de la pâinile scoase chiar atunci de mama din cuptor. Una a păstrat-o pentru noi, cealaltă a azvârlit-o, cât încă era fierbinte, pe cer. S-a făcut dintr-odată cald peste tot. De la soarele alb ce îmbrățișa, de deasupra satului nostru, lumea cu raze frumos mirositoare de pâine!