Religie şi fenomen: O viaţă împlinită, în viziune hindusă

Pentru orice hindus, viaţa nu se derulează la întâmplare. Totul este bine reglementat, în conformitate cu normele ordinii cosmice şi individuale (dharma), cu implicaţii profunde în plan spiritual şi social. Totuşi, în dorinţa de a elimina ciclicitatea aproape sufocantă şi autoimpusă de legea karmică, un hindus are posibilitatea „evadării“ aici şi acum, o dată pentru totdeauna, din acest „autoprizonierat“, prin asumarea şi respectarea consecventă a unor etape pe care însăşi viaţa actuală le impune. Din păcate, este vorba de un monopol spiritual al bărbaţilor, dar el oferă o şansă speciei umane pentru a ajunge mai devreme la desăvârşire.

Prima etapă a urcuşului spre desăvârşire, pentru un hindus, începe în jurul vârstei de 8-12 ani şi vizează exclusiv copiii de sex masculin aparţinând celor trei caste nobile. După ceremonialul de iniţiere (upanayana), copilul îşi părăseşte propria familie şi se integrează, ca şi cum ar fi născut a doua oară, în comunitatea condusă de un părinte spiritual consacrat, guru. În preajma lui, învaţă să memoreze scrierile sacre, Vedele, şi până la vârsta de 24 de ani primeşte o educaţie generală, deopotrivă religioasă şi profană. Pe întreaga perioadă de ucenicie, tânărul are obligaţia de a rămâne cast (brahmacarya), de a manifesta fidelitate şi supunere absolută faţă de îndrumătorul său. Este etapa în care simplul om natural se „sacrifică“ şi se metamorfozează, pentru ca viaţa lui să devină una profund spirituală.

În societatea hindusă de azi, însă, perioada aceasta de iniţiere spirituală este înlocuită de perioada de şcolarizare, bazată de cele mai multe ori pe normele moderne de instruire şi educaţie. Totuşi, pentru moment, tradiţia este mai puternică şi impune şcolii regulile ei tacite; oricine asistă la cursurile claselor primare poate constata caracterul colectiv şi pasiv al metodelor folosite în predarea noţiunilor elementare de citire, scriere şi aritmetică. Se face apel mai mult la memorie, ca în perioada Vedelor, decât la calitatea atenţiei, receptării şi nuanţării celor comunicate. Fireşte, astăzi se discută mult pe această temă, există specialişti informaţi care încearcă implementarea metodelor occidentale în acest domeniu în India. Se pune, totuşi, întrebarea dacă ei vor reuşi acest lucru, pentru că, deocamdată, şcoala nu este decât un element în plus în societatea hindusă, dublând, de altfel, o

instituţie tradiţională pe care am amintit-o.

După încheierea perioadei de discipolat (brahmacarin), tânărul are obligaţia de a-şi începe viaţa de familie, devenind conducătorul familiei pe care tocmai o întemeiază (grihastha). El preia profesiunea şi preocupările părintelui său, primeşte o soţie, aleasă de părinţii săi, va procrea copii, va susţine familia şi va deveni oficial membru al breslei din care au făcut parte strămoşii săi. Proprietatea pe care o posedă trebuie să corespundă, în primul rând, normelor pe care le impune casta din care face parte, dar şi prescripţiilor prevăzute de ritualurile sacrificiale cărora trebuie să se supună.

Din perspectiva hindusă, statutul de părinte al familiei este unul efemer. După ce s-a identificat întru totul cu obligaţiile conferite de statutul de părinte, un hindus trebuie să se detaşeze radical de acestea, să renunţe la avere, să depăşească dorinţele şi grijile legate de viaţa conjugală, să ignore inclusiv îndatoririle sociale (dharma). Trecut de jumătatea vieţii, hindusului i se deschide o nouă perspectivă: aceea de a se retrage, de „a pleca în pădure“ (vanaprastha). E perioada de regăsire a Sinelui propriu şi universal, în care abandonează toate grijile, datoriile, bucuriile şi interesele care-l legau de lume, şi-şi începe dificila căutare lăuntrică.

Singura moralitate, în percepţia unui hindus, de a te elibera din lanţul ciclic al reîncarnărilor, este să te detaşezi de propriile fapte şi, implicit, de societatea umană, prin renunţarea totală la ceea ce ai fost până în acel moment. Adică să devii sannyasin, să renunţi definitiv la ceea ce te-a preocupat până atunci. În viziunea hindusă, această ruptură totală a omului cu ceea ce reprezenta el până în acel moment, îl va conduce spre adevărata eliberare.

Se întâmplă uneori în India ca oameni care, până atunci, au ocupat posturi de înalţi demnitari în stat, s-au bucurat de cele mai mari onoruri sau au fost mari bogătaşi, brusc să devină sihaştri. Acest moment înseamnă pentru ei literalmente o „moarte“ în raport cu lumea, cu societatea din care provin; ei trebuie să se supună inclusiv ritualurilor funerare proprii, înainte de a o porni pe drumul pe care ei înşişi şi l-au ales. Unii ar putea fi înclinaţi să asimileze această alegere unui act de penitenţă, în genul pocăinţei creştine, dar este vorba mai degrabă de o „schimbare de spirit“, de o schimbare de busolă, dacă putem spune aşa (cf. A. K. Coomaraswamy, Hinduism şi Budism, p. 79).

Iniţierea în treapta de sannyasin este deosebită de la o sectă la alta. Înainte de iniţiere se prevede, în general, o perioadă de post şi abstinenţă, apoi raderea oricăror fire de păr existente pe corp, după care incinerarea simbolică a cadavrului celui care se iniţiază; în cadrul acestui ritual, săvârşitorul este însuşi candidatul la iniţiere, care se aşază pe rugul pregătit de el însuşi, şi din acest moment el este ca şi „mort“ pentru lumea aceasta. Tocmai de aceea, cel ce acum se iniţiază, când va sosi momentul morţii sale reale, fizice, nu va mai fi incinerat, ci înhumat. În faţa „morţii“ sale simbolice, respectivul îşi dă jos hainele purtate până atunci, renunţă la identitatea sa socială simbolizată de numele său şi, odată cu aceasta, la drepturile şi îndatoririle faţă de societate.

După ce şi-a părăsit propria casă, nu mai are dreptul la o nouă locuinţă proprie. Trebuie să călătorească permanent, fără o anumită destinaţie, să nu poposească două nopţi la rând în acelaşi sat, nici mai mult de cinci nopţi la rând în acelaşi oraş. Unui hindus aflat în această etapă nu-i este permis să aprindă niciodată focul, fie pentru a aduce sacrificii, fie pentru a găti. El este obligat să se hrănească doar din cerşit, reţinând doar alimentele trebuitoare exclusiv pentru o singură masă. De asemenea, nu trebuie să se simtă niciodată sătul, ci să consume doar atât cât îi este necesar pentru supravieţuire; să renunţe la restul, mai puţin la hainele pe care le poartă. Dar nici acestea nu pot fi orice haine, ci haine vechi, purtate odinioară de alţii.

Avem aici „prototipul“ cerşetorului ambulant dintotdeauna. Foarte interesant este faptul că întotdeauna, de-a lungul istoriei, cerşetorul supravieţuieşte doar singur, pentru că se refuză în general cerşitul în grup. Doar în perioada musonului, celor patru luni ale anotimpului ploios, călugării cerşetori hinduşi se refugiază în locuri de pelerinaj. Dar şi în această situaţie trebuie să rămână fideli propriei singurătăţi, ignorând pe cei din jurul lor.

Este foarte greu de apreciat câţi hinduşi din India de azi şi-au asumat acest statut în dorinţa şi aspiraţia lor spre desăvârşire. Statisticile oficiale nu reflectă întotdeauna realitatea, pentru că mulţi dintre „sihaştrii“ Indiei se deplasează dintr-o parte în alta, unii dintre ei revin după o perioadă la familiile lor, iar alţii supravieţuiesc în zone inaccesibile autorităţilor guvernamentale. Oricum, dincolo de orice evaluări, e vorba de zeci de milioane de hinduşi, care-şi caută permanent desăvârşirea, confirmând în acest fel vitalitatea unei religii care acoperă aproape un miliard din populaţia lumii în care trăim.