Religiozitatea lui Einstein

Albert Einstein (1879-1955) a fost cel mai important fizician al secolului al XX-lea. Între altele, este şi va rămâne autorul binecunoscutei teorii a relativităţii (1914-1916). Pe de altă parte, aşa cum el însuşi mărturiseşte, face parte din categoria oamenilor „profund religioşi“, lucru confirmat, de altfel, şi de alţi mari oameni de ştiinţă. Întrebarea pe care şi-o mai pun în continuare mulţi admiratori ai săi este însă următoarea: în ce sens a fost el religios?

După cum se ştie, în viziunea sa despre lume, a fost puternic influenţat de filosofia lui Schopenhauer. El se pronunţă nu doar împotriva oricărei „religii a fricii“, ci şi împotriva oricărei „religii morale“, aşa cum apare ea în Vechiul şi în Noul Testament. Dimpotrivă, el este adeptul unei „religiozităţi cosmice“, care nu are nimic în comun cu noţiunile de Dumnezeu conferite de om. În concepţia sa, o asemenea religiozitate se regăseşte chiar în anumiţi psalmi ai lui David, la anumiţi profeţi, dar mai ales în budism. Făcând trimitere la Democrit, Francisc de Assisi şi în special la Spinoza, Einstein vrea să sugereze că „geniile religioase“ ale tuturor timpurilor ar fi promovat o asemenea religiozitate cosmică, fără dogme, Biserică sau ierarhie, o religiozitate care „nu cunoaşte nici un Dumnezeu gândit după tiparele minţii umane“. Răspunzând unei întrebări adresate de un rabin american, dacă crede sau nu în Dumnezeu, Einstein, el însuşi evreu, se declară credincios al „Dumnezeului lui Spinoza“, care se revelează în armonia cosmică, şi nu al unui Dumnezeu preocupat de destinele şi faptele oamenilor.

În viziunea sa, această religiozitate cosmică reprezintă impulsul cel mai nobil spre cercetarea ştiinţifică. Acest lucru a fost valabil atât pentru trecut, amintind de Kepler şi Newton, dar va fi valabil şi pentru viitor. Religia cosmică, subliniază el, este aceea care dă o asemenea forţă. Einstein socoteşte că misiunea artei şi ştiinţei este tocmai aceea de a da şi ţine în viaţă această religiozitate.

Desigur, întrebarea care persistă în continuare şi astăzi este cum se explică un asemenea antagonism între ştiinţă şi religie, un antagonism pe care Einstein, prin „religiozitatea cosmică“, şi-a propus să-l depăşească. Răspunsul său este că ştiinţa operează cu ceea ce se cheamă legea generală a cauzalităţii, bazată pe relaţia cauză-efect, excluzând orice intervenţie divină în istoria lumii. De altfel, crezul său spinozist-determinist îl descoperim în contestarea principiului nondeterminismului susţinut de Werner Heisenberg, el fiind ferm convins că, în lume, nimic nu este produsul hazardului, ca în jocul aruncării zarurilor. „Dumnezeu nu joacă zaruri“, spunea cu ironie Einstein. Max Born şi Pascual Jordan, nondeterminişti şi adepţi ai teoriei „interpretării statistice“ devin, în acest context, „ţinta“ lui Einstein: „Mecanica cuantică“, afirmă el, „este extrem de importantă. Însă o voce interioară îmi spune că nu e drumul lui Iacob. Teoria aduce multe noutăţi, dar nu ne aduce mai aproape de taina celor din vechime. În orice caz, rămân convins că Acela (Dumnezeu, n.n.) nu joacă zaruri. Prin urmare, Einstein a rămas pe mai departe „prizonierul“ filosofiei lui Spinoza, pentru care Dumnezeu se identifică cu natura (Deus sive natura).

Max Born vede lucrurile însă cu totul altfel decât Einstein. El nu contestă în nici un fel principiul nondeterminismului lui Heisenberg şi nici dualitatea particulă-undă a cuantelor de lumină. Dimpotrivă, Born a înţeles din aceasta ceva cu mult mai profund, ceva ce e valabil nu doar pentru domeniul fizicii, ci şi pentru domeniul ştiinţelor naturii în general, şi anume neputinţa noţiunilor limbajului uman de a percepe şi exprima universul şi ceea ce este universal; nece-sitatea a ceea ce Niels Bohr numeşte „complementaritatea“ a două aspecte diferite. Doar astfel pot fi înţelese, într-o relaţie de complementaritate, lumina, energia, materia, dar şi determinismul şi libertatea morală.

Şi totuşi, în această ecuaţie, unde este Dumnezeu? Probabil că este exprimabil doar complementar. Fizicienii susţin că, pe măsură ce pătrund mai adânc în tainele materiei, cu cât înaintează mai mult spre „graniţele“ universului, cu atât mai puţin se pot exprima în cuvinte şi formule abstracte. Foarte convingător în această privinţă se exprimă fizicianul Werner Heisenberg, cu ocazia primirii premiului Guardini, în cuvântul său ţinut în faţa Academiei Catolice din Bayern (23 martie 1973): „În sfârşit, reuşim să înţelegem această lume, prezentând structurile ei organizatorice în forme matematice; însă, atunci când vrem să vorbim despre ea, trebuie să ne mulţumim cu imagini şi analogii, la fel cum se întâmplă în limbajul religios“.

În viziunea lui Einstein, teologia existenţialistă a neglijat nespus de mult „religiozitatea cosmică“. Credinţa în Dumnezeu nu are de-a face doar cu existenţa umană şi cu istoria ei, ci şi cu universul şi istoria sa. Ea are o dimensiune cosmică. De aici şi mult discutata complementaritate sau necomplementaritate între „Dumnezeul“ lui Einstein şi Cel din Sfânta Scriptură.