Suntem în a doua săptămână din perioada Triodului când tema este dată de pericopa evanghelică ce s-a citit duminică, de la Luca 15, 11-32, a Întoarcerii Fiului risipitor. Această temă este pocăinţa, prin
Rodica, fiica Mariei lu’ Bordeanu – un exemplu al iubirii satului românesc
Scriu aceste rânduri înlăcrimate, gândul zburând în zări îndepărtate, cu dorința de a ajunge la Rădășeni, în satul poveștilor care nu vor avea sfârșit… Lacrimile rămân aici, încercând să stingă dorul amintirilor.
Când eram copil, am întâlnit‑o pe Rodica în casa din deal, de pe imaș, de unde privea cerul, livezile, fântâna cu cumpănă, apoi cu roată, iar, în zilele senine, privirea‑i străbătea departe, până către Munții Stânișoarei.
Uneori, iarna, în zilele cu soare, de aici se puteau vedea munții de deasupra ctitoriei lui Alexandru Lăpușneanu, acoperiți cu zăpadă și nouri străvezii, care nu se vor mai întoarce niciodată (Trecut‑au anii ca nori lungi pe șesuri/ Şi niciodată n‑or să vie iar - M. Eminescu, Trecut‑au anii)…
Urcam adeseori dealul printre grădini, pe poteci înguste, până la casa Mariei lu’ Bordeanu. Pentru frumusețea ei, acea casă își putea găsi un loc în Muzeul Satului din București. Dincolo de simplitate, avea cu adevărat o armonie aparte și o arhitectură țărănească de mare ținută. Înăuntru domneau curățenia și buna‑cuviință.
Întotdeauna surâzătoare, Rodica își ajuta sora, frații, pe bătrâna bunică, Marița, cea dintâi plecată în cereștile lăcașuri (†4 decembrie 1972), dar mai cu seamă pe iubita sa mamă, desprinsă parcă din romanele lui Sadoveanu, având ceva din tăria Vitoriei lui Lipan, trecută și ea prin aceleași suferințe și amaruri pe care le‑au cunoscut femeile cele mult luptătoare ale satului românesc de altădată.
După bucuriile copilăriei din acei ani, pe măsură ce au trecut anii ne‑am înstrăinat, plecând fiecare către chemarea sa.
Ne revedeam uneori, rememorând zâmbetul de cristal și mișcarea inimii de care va trebui să‑mi amintesc mereu…
Din frumusețea și bogăția locului natal, din mireasma florilor de măr și a livezilor frumos înflorite, din belșugul roadelor pe care le întâlnea mereu scoborând către autobuz sau mergând pe jos până la Fălticeni și mai departe, din freamătul și frumusețea naturii, Rodica a învățat, ca dintr‑o adevărată livadă a Edenului, înțelegând peste ani ceea ce un cunoscut teolog spunea că este nostalgia paradisului.
Din acel univers rar întâlnit a deprins arta cuvintelor frumoase, inspirându‑se din atmosfera celestă a unor locuri fără seamăn în orânduirea și înțelesul lor. Îi mulțumesc acum pentru versurile scrise la plecarea mamei mele. Avea talent și dorință sfântă...
După trecerea anilor, suferința ne‑a înjugat pe fiecare într‑un anume fel, dar mai presus de toate singurătatea, cu povara ei de neclintit, depărtarea de locul natal și amintirea vremurilor trecute…
Așa a fost după mulți ani stabilirea ei la Suceava mai întâi, și mai apoi, după trecerea anilor, peste mări și țări, în ținutul Spaniei.
De ce? Pentru a fi aproape de fiica ei, cu dorința de a trata suferința trupului și încercările vieții.
Acolo, departe, printre străini, Rodica, cu gândul la satul Rădășeni și la mormintele părinților, neuitând bolta înstelată și livezile nesfârșite, s‑a dus în lumea de dincolo, prea devreme, s‑ar putea spune, dar la ceasul rânduit, când a vrut Dumnezeu.
Străbătând din nou pentru ultima oară calea lungă a întoarcerii acasă, ca atâția alți frați de‑ai noștri, aduși din țări îndepărtate ca să‑și afle odihna în satul unde au văzut lumina zilei, a ajuns la Rădășeni pentru a aștepta chemarea cea mare a zilei de Apoi.
Când va veni primăvara sau Praznicul Învierii, Rodica se va bucura din ceruri de frumusețea pomilor înfloriți și de frumoasele cântări pascale.
Rămâne să‑i aprindă o lumânare pictorul cel iscusit, Gabriel (Nechita), fratele mai mic, iar când nu va mai fi nici el, stelele se vor roti deasupra cimitirului unde odihnesc cei dragi ai noștri, așezați sub țărână, pentru a odrăsli din nou în ziua cea mare a Învierii.
Ca semn de neuitare și prețuire, se înalță, până departe, spre cer, glasul clopotelor bisericilor din satul Rădășenilor, dar și suspinările celor de acum și ale celor de altădată, pentru Rodica și pentru cei mulți care au plecat Dincolo înaintea noastră. Doruri nesfârșite...