Rugăciunea, hrana sufletului

Pentru creştinul ortodox, rugăciunea este hrana duhovnicească pe care o primeşte în fiecare zi sufletul său. El ştie că rugăciunea este pentru suflet ceea ce este respiraţia pentru trup. Rugăciunea este respiraţia noastră spirituală care reglează ritmul vieţii duhovniceşti. Prin rugăciune ne întâlnim şi creştem duhovniceşte, ceea ce ne face să câştigăm pacea sufletească şi să fim aproape de semenii noştri, în care vedem chipul lui Dumnezeu.

Rugându-ne în fiecare zi, suntem în dialog cu Dumnezeu şi arătăm că suntem conştienţi de importanţa vieţii noastre spirituale. Rugăciunea zilnică face parte din ceea ce numim efortul nostru duhovnicesc particular. Ea este hrana duhovnicească pe care o oferim sufletului nostru. Ea este respiraţia sufletului care reglează ritmul vieţii noastre duhovniceşti.

Rugăciunea ne luminează sufletele şi ne uneşte cu Dumnezeu. Prin ea ne înălţăm mintea către Dumnezeu şi cerem „bunurile cuvenite”, după cum ne spune Sfântul Ioan Damaschin. Cu adevărat, prin rugăciune ne
înălţăm mintea către Dumnezeu şi prin cererile pe care le adresăm intrăm în dialog cu El. Această convorbire cu Dumnezeu este a sufletelor noastre luminate de rugăciune, care tânjesc după lumina cea neînserată din Împărăţia lui Dumnezeu.

Rugându-ne, aducem o stare de bucurie şi linişte în sufletele noastre, pentru că rugăciunea este darul pe care ni l-a dat Dumnezeu ca prin el să fim în legătură cu El. Prin ea se întâlnesc cele cereşti cu cele pământeşti. Atunci când ne rugăm, oferim sufletelor noastre posibilitatea de a respira. Din această perspectivă, rugăciunea făcută cât mai des este o intensificare a respiraţiei noastre sufleteşti.

Rugăciunea ne asigură sănătatea noastră sufletească, ce aduce şi sănătatea trupească. Starea noastră firească este de a fi în comuniune cu Dumnezeu, iar rugăciunea ne asigură acest mod natural de a fi în această lume.

Părinţii duhovniceşti ai începutului monahismului definesc rugăciunea ca înălţare a minţii spre Dumnezeu. Această înălţare este văzută de ei ca un urcuş duhovnicesc în vârful căruia se află „cunoaşterea Sfintei Treimi”. Cu trecerea timpului, oamenii duhovniceşti ai universului ascetic, experiind Rugăciunea inimii, au ajuns la concluzia că scopul acesteia este unirea minţii cu inima. Deci, atunci când prin rugăciune ne înălţăm mintea spre Dumnezeu, în acelaşi timp şi inima noastră este ridicată la contemplarea mistică a Preasfintei Treimi.