Școala greșită

Cuvântul lui  Marcu Ascetul e scurt și tăios: „Nu te face ucenic al celui ce se laudă pe sine, ca nu cumva, în loc de smerită cugetare, să înveți mândria”. Avertismentul acesta pare, la prima vedere, ușor de aplicat. Cine se laudă singur e vizibil, detectabil, oarecum caricatural. Problema e că omul care se laudă cu adevărat periculos nu arată deloc ca un om care se laudă. Mai degrabă acesta arată ca un om care îți explică, cu modestie aparentă, cât de greu a fost drumul lui, câte a trebuit să depășească, cât de mult a renunțat pentru a ajunge unde a ajuns. Lauda de sine vine adesea în haine de confesiune, de autobiografie exemplară, de lecție de viață împărtășită cu generozitate prin care ești primit în intimitate. Și, de fiecare dată, este acolo o întoarcere spre sine, o autoreferențialitate periculoasă.

Cel care ascultă - mai ales dacă este un tânăr care caută un reper și  are sinceritatea de a-și recu­noaște limitele - ia drept autenticitate ceea ce e, în realitate, construcție. Prezentarea de sine a celui mândru e atât de elaborată, atât de convingătoare în detaliile ei, încât produce o iluzie de coerență. Calitățile pe care le descrie par reale pentru că sunt descrise cu precizie. Înțelepciunea pe care o afișează pare profundă pentru că e ambalată în limbajul smereniei. Ucenic în toată regula, cel care ascultă cu încredere începe să privească lumea prin ochii maestrului.

Dezamăgirea vine mai târziu, de obicei, când e deja prea târziu pentru a fi fără urmări. La un moment dat, discrepanța dintre imaginea construită și realitatea omului devine vizibilă - prin acumulare de detalii mici care nu se mai potrivesc. Atunci se limpezește cât de mult din ce părea autenticitate era, de fapt, poveste bine spusă.

Curios este că Marcu Ascetul nu vorbește despre dezamăgire. Dezamăgirea ar fi, la urma urmei, un rău suportabil: plătești un preț, înveți o lecție, mergi mai departe. Ceea ce îl preocupă e altceva, mai grav și mai discret: ucenicia lângă cel mândru nu rămâne fără urmă asupra celui care ucenicește. Omul se formează după modelele pe care le urmează îndelung. Felul în care cel mândru se raportează la sine, la ceilalți, la adevăr, la propria ima­gine - toate acestea se transmit prin atmosfera pe care o creează, prin modul în care vorbește, prin reflexele pe care le cultivă la cei din jurul lui.

Ceea ce ucenicul credea că pri­mește era smerită cugetare. Ceea ce a primit de fapt e structura lăuntrică a mândriei - dorința de a fi recunoscut, nevoia de confirmare, raportarea la ceilalți ca la un public. Și mai tulburător: la capătul acestei ucenicii, omul s-ar putea să nu recunoască în sine nimic suspect. Mândria pe care a deprins-o are același vocabular duhovnicesc, aceleași gesturi de modestie, aceeași abilitate de a construi o imagine convingătoare. Înăuntru, acolo unde cugetarea smerită ar fi trebuit să crească, s-a instalat, tăcut și confortabil, chipul mândriei sădite de maestru.

De aceea cuvântul lui Marcu Ascetul e un avertisment despre felul în care răul cel mai periculos vine din interior, predat cu răbdare, asimilat cu bună-credință și confundat, până la capăt, cu binele pe care îl căutai.