Semnul mântuirii

Semnificaţia Sfintei Cruci depăşeşte cu mult dimensiunile istorice, primind conotaţii cosmice şi soteriologice. Şi aceasta pentru că, în creştinism, semnificaţia Sfintei Cruci este legată de persoana Mântuitorului Hristos. El este înţeles drept Centrul istoriei şi cheia de boltă a devenirii omului în istorie. El este Mântuitorul lumii.

La evrei, semnul crucii a fost mai întâi semn al binecuvântării

Despre Hristos S-a proorocit în Vechiul Testament şi El a fost preînchipuit de diverse acte şi gesturi liturgice. Chiar şi alte religii erau preocupate de ideea răscumpărării lumii printr-o personalitate aparte. Remarcăm faptul că multe dintre gesturile, metaforele şi practicile liturgice antice (din spaţiul civilizaţiei iudaice, dar nu numai) şi-au găsit corespondentul în Noul Testament, mai precis, în cele legate de persoana Mântuitorului Hristos. Aşa a fost cu obiectul numit cruce şi cu tot ceea ce era legat de acesta.

În limba română, cuvântul ,,cruce“ vine din latinescul „crux, crucis“, care, la rândul lui vine dintr-o rădăcină indo-europeană, păstrată în sanscritul „cram“ (a chinui, a tortura) sau „kranc“ (a îndoi, a strâmba). Pe de o parte, crucea a fost în legătură cu suferinţa, fiind folosită foarte mult ca obiect de tortură, mai ales în Orient. Romanii au preluat practica executării prin răstignire de la cartaginezi.

Paradoxal, dar adevărat, în antichitatea ebraică şi neebraică, crucea a fost folosită şi ca simbol religios. Arheologii au descoperit vestigii, începând cu India şi până în Mexic, pe care se găseşte semnul crucii, mai mult sau mai puţin stilizat.

La evrei, semnul crucii a fost folosit mai întâi ca semn al binecuvântării. De aceea, atunci când Iacob a binecuvântat pe fiii lui Iosif (Efrem şi Manase) şi-a pus mâinile pe capetele lor în semnul crucii (Geneza 48, 17-20). Cu ocazia ridicării şarpelui de aramă pe stâlp, în pustie, semnul crucii a devenit simbolul vindecării de rău şi de moarte (Numeri 21, 8-9). Cu altă ocazie, semnul crucii devine semn dătător de putere şi biruinţă. (Exod 17, 8-16).

Semnele cuielor au rămas pentru vecie în palmele lui Hristos

Înţelegem că în lumea antică, în cruce şi în ceea ce însemna ea, se regăseau două dintre atitudinile extreme ale omului: moartea şi viaţa. Pe de o parte, ea se lega de cea mai joasă formă de omucidere şi desconsiderare a omului, pe de altă parte, semnul crucii se referea la forma cea mai înaltă de salvare a vieţii. Cum multe dintre practicile vechi-testamentare şi-au găsit împlinirea în Noul Testament, nu este fără semnificaţie faptul că Mântuitorul Hristos a fost răstignit pe cruce. În Vechiul Testament, mielul pascal, jertfit de evrei de Paşte, simboliza pe Hristos, numit, de proorocul Isaia, „Mielul lui Dumnezeu care a preluat fărădelegile multora şi care s-a jertfit pentru cei păcătoşi“ (Isaia 53, 7-12). În Vechiul Testament, altarul de jertfă se bucura de un mare respect. Dacă, spre exemplu, un criminal, ar fi ajuns la acesta şi s-ar fi prins cu mâinile de altar, trebuia să fie graţiat. Cu alte cuvinte, prinderea nemijlocită de cele care se găsesc în contact cu sacralitatea lui Dumnezeu aduce scăparea de nenorocire.

Vorbind despre jertfa Sa, Mântuitorul îi va spune lui Nicodim că va fi înălţat aşa cum Moise a înălţat şarpele în pustiu, încât, oricine va crede într-însul să nu piară (Ioan, 3, 14-13). Se referea, desigur, la jertfa Sa pe cruce şi la efectele ei mântuitoare. Aşadar, cel care intră într-o relaţie nemijlocită cu Hristos Mântuitorul şi cu cele cu care El Însuşi Se află într-o relaţie directă, va avea parte de roadele acestei relaţii. Iată de ce Crucea este semnul Fiului Omului (Matei 24, 30), semnul specific lui Hristos, care va apărea pe cer la sfârşitul veacurilor, înainte de judecata universală.

Vestea cea bună, Evanghelia, va avea în centrul mesajului ei ceea ce a avut loc pe Cruce, încât predica Apostolilor va deveni Cuvânt al Crucii, nebunie pentru cei ce pier, iar pentru cei ce se mântuiesc, puterea lui Dumnezeu (I Corinteni 1, 12-23).

Nimeni nu ne mai poate despărţi de Crucea lui Hristos, pentru că ea este parte integrantă, atât din jertfa, cât şi din mesajul lui Hristos. Altădată, gustând din pomul neascultării, Adam a ieşit din comuniunea cu Dumnezeu, aducând în lume suferinţa şi moartea. Ascultând de Dumnezeu Tatăl, până a accepta nu numai moartea, ci cea mai ruşinoasă formă de moarte, Hristos va face din Cruce „lemnul împăcării“, locul refacerii comuniunii naturii umane cu Dumnezeu, ca o replică la neascultarea primului om. În starea de comuniune cu Dumnezeu, moartea nu mai are spaţiu de acţiune, de aceea Dumnezeu învie pe Cel răstignit.

După Înviere, Hristos poartă într-un anume fel Crucea cu El. Semnele Crucii în mâini, în picioare şi-n coastă au rămas în Hristos şi după Învierea Sa din morţi, confirmând că, şi după Înviere, El rămâne în faţa Tatălui în stare de jertfă. Şi nu poate fi în stare de jertfă fără să aibă cu El, în chip nevăzut, altarul de jertfă. Semnele Crucii în Hristos sunt semnele iubirii Sale faţă de lume. De aceea, atâta vreme cât lumea rămâne în dragostea Sa, vor rămâne în El şi semnele Crucii.

Iată de ce creştinii cinstesc Sfânta Cruce, atât ca obiect, cât şi ca semn cu semnificaţie, dătător de putere şi biruinţă.

Nu putem coborî sfintele cruci la nivelul obiectelor de podoabă

Sfânta Cruce este altarul (obiectul) pe care Hristos S-a jertfit şi, proslăvit fiind, rămâne, pentru noi toţi, în stare de jertfă până la sfârşitul veacurilor. Crucea este semnul binecuvântat prin care se împlineşte dreptatea lui Dumnezeu (Înţelepciunea lui Solomon 14, 7). De aceea, pentru creştini, ea este semn al binecuvântării şi al biruinţei. De altfel, evangheliştii relatează că înmulţirea pâinilor şi a peştilor, ca şi Cina cea de Taină, au fost precedate de binecuvântare, care, cu siguranţă, era făcută în semnul Crucii. Apostolii au folosit binecuvântarea, atât cu Sfânta Cruce, cât şi cu mâna, făcând semnul Crucii peste ceea ce urma să fie binecuvântat. Semnul acesta, încărcat de puterea lui Hristos Cel răstignit şi marcat pentru totdeauna de semnele Crucii, iradiază cu puterea Celui Care a biruit moartea pe cel care se însemnează cu semnul Sfintei Cruci. De aceea, Sfânta Cruce este numită ,,semn al biruinţei“.

Sfânta Cruce este semnul mântuirii. Însemnarea cu acest semn este deodată mărturisire a credinţei şi binecuvântare. Mântuirea a fost realizată de toate cele trei Persoane ale Sfintei Treimi, de aceea, făcând semnul Sfintei Cruci, rostim numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh.

Ne închinăm cu mâna dreaptă, unind degetele, mare, arătător şi mijlociu (simbolizând credinţa în Sfânta Treime), iar inelarul şi degetul cel mic le unim în podul palmei (simbolizând cele două firi, divină şi umană, unite în persoana Mântuitorului Hristos), după aceea ducem mâna la frunte, la piept şi la umeri (locul de unde pornesc braţele), chemând asupra noastră puterea Sfintei Treimi să ne binecuvinteze şi să ne păzească de rău mintea, inima şi lucrările noastre pe care le împlinim prin cele două braţe.

Creştinii cinstesc Sfânta Cruce, nu o adoră ca pe Dumnezeu. O cinstesc, cunoscându-i semnificaţia, mesajul şi forma. Nu putem coborî sfintele cruci, obiecte sacre care reproduc Sfânta Cruce pe care a fost răstignit Mântuitorul, la nivelul obiectelor de podoabă şi, cu atât mai puţin, la nivelul amuletelor despre care gândirea populară spune că ar aduce noroc. Nu putem să nădăjduim în efectele pecetluirii cu puterea Crucii lui Hristos, schiţând gesturi aproximative (nu semnul adevăratei Sfinte Cruci) peste noi, peste alţii sau peste diversele obiecte pe care vrem să le binecuvântăm. De aceea, cinstim Sfânta Cruce cunoscându-i semnificaţia, dar şi respectându-i forma, nu numai atunci când o confecţionăm din diverse materiale, cât şi atunci când ne însemnăm cu ea.