Sensurile slujbelor ortodoxe

Cuvintele Ortodoxie şi ortodox sunt folosite în toată lumea pentru a desemna atât membrii unei confesiuni creştine, care pentru noi înseamnă Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolică, dar sunt folosite şi pentru a desemna ideologia fundamentalistă şi uneori şovină a unor grupuri sau persoane. Al doilea sens este mai răspândit în lumea largă, iar primul este obişnuit doar pentru ţările unde există o importantă parte a populaţiei de confesiune creştin-ortodoxă. Iniţial, cuvântul „doxa” însemna în limba greacă „părere” sau „opinie”, Ortodoxia fiind astfel „părerea cea dreaptă sau corectă” despre felul în care poartă de grijă Dumnezeu Creaţiei Sale. Ulterior, în limba greacă, precum şi în limbile care au preluat creştinismul către sfârşitul primului mileniu creştin, cuvântul „doxa” a început să fie cunoscut şi cu sensul de „slavă” sau „glorie”, ortodocşii fiind înţeleşi în acest fel ca „cei care Îl slăvesc sau glorifică drept sau bine pe Dumnezeu”.

Ne aflăm astfel în faţa unei dileme legate de sensul denumirii Bisericii din care facem parte. Sigur, nu putem renunţa la gândul că doar „opinia sau părerea” acesteia este cea dreaptă, dar schimbarea sensului acestui cuvânt în lumea greacă ar trebui să ne aşeze şi pe o altă pistă de gândire. Oare nu s-au gândit cei care au acceptat acest sens al cuvântului ortodox inclusiv la slujbele prin care creştinii Îl slăvesc pe Dumnezeu, pe lângă prima înţelegere a cuvântului? Răspunsul la această întrebare cred că îl putem afla cel mai uşor privind comunităţile celor mai fideli credincioşi care şi-au închinat toate aspectele vieţii slujirii lui Dumnezeu - monahii.

Existenţa neîntreruptă de mai bine de un mileniu a comunităţilor şi slujbelor monahale din Muntele Athos face din rânduiala liturgică şi de vieţuire a acestora un îndrumar pentru toţi creştinii ortodocşi din lume. Slujbele sunt miezul oricărei comunităţi monahale şi în jurul acestora îşi grupează întreaga viaţă. Rânduielile privegherilor de noapte la duminici şi praznice sau sfinţi cu cinstire generală şi locală, în jurul căreia se grupează celelalte slujbe sau viaţa gospodărească, reprezintă pentru credincioşii ortodocşi un model de viaţă şi credinţă, reprezintă de fapt Biserica Ortodoxă sau Ortodoxia noastră. Distorsionarea acestor slujbe sau a rânduielii care s-a dezvoltat şi a ajuns în felul în care o vedem astăzi, cu scopul de a „merge la izvoare”, „la viaţa primilor creştini” sau „a aduce credinţa aproape de omul contemporan”, „a o face înţeleasă”, nu face decât să anuleze experienţa de aproape un mileniu de dragul unor beneficii de moment, care nu pot fi verificate pentru a vedea dacă au rezistenţă în istorie. În schimb, menţinerea rânduielii slujbelor, cu sensul lor teologic profund şi care se descoperă omului răbdător care înţelege ce înseamnă postul şi rugăciunea, ne poate oferi o apropiere autentică de Dumnezeu şi de harul Său. Problema este că, de multe ori, înţelesul răbdării, care înseamnă de fapt asceza creştină, ce urmează îndemnului permanent al Mântuitorului în Evanghelie: „Privegheaţi!”, ne poate oferi ceea ce căutăm cu adevărat de fiecare dată când ajungem într-o biserică pentru a ne uni cât mai mult cu Dumnezeu.