Sfântul Andrei Șaguna și Manualul său de studiu pastoral

Provocat de excelenta lucrare a cercetătorului clujean Mircea Gheorghe Abrudan: „Mitropolitul Andrei Șaguna - o biografie culturală”, pe care a realizat-o de curând, în anul în care serbăm un secol și jumătate de la trecerea la Domnul a mitropolitului, aș aduce în atenția cititorului ultima carte scrisă și tipărită de Șaguna: „Manual de studiu pastoral sistematic” (1872), din nevoia de a regândi pastorația contextuală în duhul preoției misionare la care suntem chemați, într-o vreme cu multiple provocări, poate la fel de urgente ca și în timpul Mitropolitului Șaguna.

S-a scris mult și frumos despre Șaguna în contextul epocii sale și al remarcabilelor realizări care i-au adus la lumină calitățile personale într-un timp în care lozincile preferate erau centralizarea, germanizarea și catolicizarea Transilvaniei.

Instaurarea regimului habsburgic determinase restaurarea romano-catolicismului după un secol de predominare a calvinismului. Viața religioasă din Transilvania în secolul al XVIII-lea se afla într-o continuă metamorfoză datorată Unirii religioase care determina spre mijlocul secolului deosebiri notabile în comunitățile românești. Programul cultural al Reformei catolice prin catehismele publicate în limba română a provocat răspândirea unor elemente doctrinare în spiritul noii confesiuni.

Nivelul pregătirii preoțimii ardelene era precar, alimentat de starea materială și condiția socială apropiată țărănimii. Preo­țimea ortodoxă era privată de o instrucție sistematică datorată suprimării Mitropoliei Ardealului (1701), dar și încetării activității tipografiei de la Bălgrad. Viața religioasă era impregnată de superstiții, vrăjitorii, descântece și obiceiuri arhaice.

În acest climat începe să-și desfășoare activitatea Sfântul Mitropolit Andrei Șaguna pe toate planurile: social, politic, național, eclesial și cultural, reînviind Biserica Ortodoxă din Transilvania în acord cu spiritul timpului și necesitățile ei.

Nu pot să nu amintesc restaurarea Mitropoliei Ardealului în 1864, organizarea ei prin Statutul Organic din 1868, implicarea în Revoluția de la 1848 a românilor ardeleni, reorganizarea Institutului teologic-pedagogic din Sibiu ca școală de nivel academic, organizarea școlilor „poporale” ortodoxe în eparhie, înființarea gimnaziilor din Brașov și Brad, înființarea tipografiei diecezane în 1850 și editarea tuturor cărților de cult, zeci de lucrări cu profil teologic și pedagogic, manuale școlare, Biblia de la Sibiu (1856-1858), cu un important studiu introductiv, semnat de Şaguna, inițierea ziarului „Telegraful Român” în 1853, implicarea în înființarea „Astrei” (1861), fiind primul ei președinte, și, nu în ultimul rând, relațiile și prieteniile cu ierarhi și oameni importanți de dincolo de Carpați sau din Imperiul Habsburgic.

Ar merita consultate două sinteze ale părintelui Păcurariu: „Unitate românească prin Biserică” și „Cultura teologică românească”, publicate de Editura Andreiană, pentru a lărgi orizontul de cunoaștere asupra unui secol ce a adus în prim plan, pe lângă spiritul național al popoarelor, Revoluția industrială. Cu o mențiune, în plus, asupra cercetării domnului Mircea Gheorghe Abrudan despre restaurarea Mitropoliei Ortodoxe a Transilvaniei în lumina Arhivelor de la Viena.

Una din grijile permanente pe care le-a avut Mitropolitul Șaguna s-a îndreptat spre formarea preoților și învățătorilor cu convingerea că prin ei se întărește credința oamenilor și se consolidează poziția Bisericii. Este explicabilă această preocupare dacă avem în vedere că Șaguna și-a început activitatea ca profesor la seminariile din Carloviț și Vârșeț și a continuat-o la Sibiu.

Manualul de studiu pastoral este ultima lucrare majoră a Mitropolitului Andrei Șaguna pe care o dă la tipar cu puțin timp îna­inte de moarte, din nevoia de a oferi preoților un manual care să țină seama de realitățile româ­nești, sociale, culturale, economice și juridice în care își desfășoară activitatea fiecare păstor de suflete.

Este printre singurele cărți care au fost reeditate, după șase ani de la apariție, fiind manual didactic de pastorală până după 1918, la Institutul teologic din Sibiu.

Conștient de lipsa unei metode pastorale a preotului răsăritean, mitropolitul atrage atenția, încă din „Precuvântare”, de necesitatea demersului său după ce s-a ostenit cu cercetarea celorlalte manuale existente, prezentând și sursele de lucru: Sfânta Scriptură, Canoanele și Scrierile Părinților.

Maniera de lucru era cunoscută de cei care-l citeau, după modelul „Compendiului de Drept Canonic”, o lucrare-sinteză și absolut necesară preoților și credincioșilor ortodocși nu numai din Ardeal.

Autorul face distincția între studiu și teologia pastorală, arătând că primul analizează problema preotului din toate punctele de vedere, iar teologia pastorală vorbește despre Dumnezeu.

Impresionat de scrierile Sfântului Ioan Gură de Aur, mai ales de tratatul său „Despre preoție”, mitropolitul recomandă tinerilor care se orientează spre această chemare să-și examineze bine conștiința în privința vocației și abia apoi să urmeze cele necesare pentru studiu și hirotonie.

În acest sens, mitropolitul este cât se poate de actual într-un timp în care criza vocației pastorale e la modă. Aș menționa aici o excelentă și foarte actuală lucrare a arhimandritului Teofil Tia: „Preoție misionară și pastorală contextuală” (Ed. Renașterea, 2021), care resuscitează discursul pastoral de la teoria unor concepte la realitatea concretă a unei pas­torații eficiente, adaptate cadrului în care preotul își desfășoară activitatea. Inspirația părintelui Teofil poate avea ca sursă de plecare contextul apariției manualului șagunian.

Mitropolitul Andrei Șaguna amintește greutățile slujirii preoțești și importanța ca preoții să fie instruiți în trăire și învă­țătură, insistând pe modul în care și-a structurat manualul în cele ce țin de preot ca și cetățean și sacerdot, pe elementele de așezare canonică ce redau preo­ților sentimentul identității canonice și sociale.

„In extenso” am scris un studiu despre acest manual în volumul aniversar „Biblie și misiune creștină”, închinat părintelui profesor Dumitru Abrudan și n-aș mai intra în prea multe detalii despre conținutul manualului. Dorința de a-l aduce din nou în atenție este hrănită de împlinirea a 150 de ani de la moartea mitropolitului și de actualitatea mesajului său pentru generațiile de azi.

V-aș propune o lectură paralelă între Manualul lui Șaguna și lucrarea părintelui Tia, în măsura în care cele două lucrări sunt accesibile pentru a vedea ancorarea în contextul epocilor și similitudinile pe care le propun fără să vrea.

Șaguna insistă de la început pe elementele legate de căsătoria, casa și casnicii preotului în lumina canoanelor, mai cu seamă asupra importanței preotesei și a copiilor în contextul slujirii pastorale, elemente pe care părintele Tia le tratează într-un capitol cu un titlu inspirat: „Preotul și constelația de valori specifică societății postindustriale”.

Capitolul doi din manualul șagunian e cel mai extins, cuprinzând în cinci secțiuni atât impor­tanța preotului ca păstor de suflete, cât și rolul său de săvâr­șitor al Tainelor și ierurgiilor. Șaguna este atent la tipicul săvârșirii rânduielilor bisericești și a practicilor legate de acestea atât în biserică, cât și în afara ei. Face ample precizări legate de Taina Botezului, a canoanelor care etapizează momentele săvâr­șirii lui, precum și importanța catehizării familiei înainte de botez.

Partea a treia prezintă cele șapte laude pe care preotul e dator să le săvârșească, precum și celelalte rugăciuni speciale legate de nevoile credincioșilor, insistând pe necesitatea de a consulta tipicul în săvârșirea oricărei slujbe. Nu uită să aducă precizări legate de importanța hramului bisericii vizând elementele practice în organizarea evenimentului.

În următoarea parte dezvoltă calitatea preotului de învățător, responsabilizându-i pe tinerii preoți asupra importanței chemării lor și a necesității de a veghea la catehizarea „turmei” încre­dințate. Precizează diferite metode de catehizare pentru copii, adulți și bătrâni, într-un limbaj accesibil, biblic și atractiv, ceea ce părintele Tia a tradus în tratatul său prin „tehnici de inter­venție pastorală în cultura de azi și exigențe restante. Cum să împărtășim omului contemporan experiența întâlnirii cu Dumnezeu?” sau „tineretul post­modern și patologia orizon­talității. Demersuri pastorale pentru depă­șirea inerției tinerilor în plan religios”.

Partea a cincea aduce completări la activitatea practică a pastorației, de la îmbrăcămintea preotului - modestă și îngrijită - la importanța actului tămâierii sau a serbării zilei de hirotonie a preotului ce-l așază în marea dregătorie preoțească.

Mitropolitul readuce în discuție treptele hirotoniei, despre care a scris pe larg în Compendiul de Drept Canonic, făcând precizări importante legate și de hirotesii, ce sunt săvârșite în afara Altarului. Nu uită să amintească importanța amvonului, icoanelor și clopotelor în bună rânduială cu slujirea bisericească.

Manualul se încheie, cum nu se poate mai firesc, cu lămuriri în ce privește disciplina clerului, nu din rațiuni coercitive, ci ca toate să se facă cu rânduială și bună cuviință. Fiecare păstor sufletesc și poporul credincios sunt chemați să respecte normele canonice care pot susține Biserica în ordine bună față de ea însăși și față de Stat.

Mitropolitul era atent la formele de detașare a credinței în viața cotidiană, detașare care se simte din ce în ce mai acut în zilele noastre. Atunci, ca și acum, se simțea nevoia unei reale „convertiri a conștiinței”, care să promoveze în societate demnitatea și justiția omului/românului.

Autorul completează manualul cu un adaos de legi despre egala îndreptățire a religiilor creștine (recepte) și Statutul Organic aprobat de împăratul Iosif Francisc I, ce reglementează buna funcțio­nare a Bisericii Ortodoxe Române din Ungaria și Transilvania.

Conștient de necesitatea unei acțiuni reformatoare a învăță­mântului teologic confesional, în ședința sinodală din 16 august 1865, mitropolitul propunea episcopiilor sufragane (Arad și Caran­sebeș) să introducă manualele în uz ale Arhiepiscopiei pentru a avea o anumită uniformitate în învățătură.

 Manualul de studiu pastoral întregește viziunea mitropolitului nu doar asupra slujirii preoțești, ci contextualizează întreaga problematică a neamului românesc ce se putea ridica doar prin știință de carte, în tinda primitoare a Bisericii, pentru a face față provocărilor istoriei.

Avea dreptate Episcopul Oradiei, Roman Ciorogariu, să spună despre Șaguna: „În orice timp și împrejurări ar fi trăit, Șaguna ar fi fost un creator. A fost norocul neamului românesc că el s-a făcut preot și împrejurările l-au adus la Sibiu, ca noi să avem parte de duhul lui creator”.

 Modelul Sfântului Andrei Șaguna pare destul de îndepărtat față de pretențiile contemporane ce se regăsesc în multe „forme fără fond” care deservesc o lume secularizată și prea puțin interesată de „împlinirea spirituală a umanului”. Cu toate acestea, personalitatea sa va rămâne un reper fundamental într-o istorie ce încă își mai caută valorile.