Sfântul Grigorie Dascălul - ierarh înţelept, călăuzitor și mijlocitor peste veacuri

Sărbătoarea Sfântului Grigorie Dascălul oferă prilejul de a reîntâlni una dintre cele mai luminoase file ale istoriei timpurilor duhovniceşti de la Mănăstirea Căldăruşani, precum şi din pământurile binecuvântate odinioară de cârja arhierească a Sfântului Mitropolit al Ţării Româneşti. Este o întâlnire cu oameni ai lui Dumnezeu care au trăit într‑un alt ritm decât cel grăbit și neliniștit al vremurilor noastre, într‑o măsură a existenței călăuzită de rugăciune, smerenie și dorul după Împărăția cerurilor.

Dragostea lor pentru Hristos a rămas peste veacuri asemenea unei icoane, strălucind ca o candelă nestinsă înaintea celor care caută pace și lumină. Viața lor continuă să fie un model pentru vremuri tulburate și o chemare tainică adresată tuturor celor care doresc să pășească pe aceeași cale a Evangheliei pe care au urmat‑o ei, cu credință neclintită și cu inimă jertfelnică.

Până nu de mult, istoria consemnase că cetatea Bucureștilor a odrăslit trei sfinți, luminători ai Bisericii și ai neamului nostru. Astăzi, cu recunoștință și bucurie duhovnicească, adăugăm chipul evlavioasei maici și mame, Cuvioasa Filoteia de la Pasărea, care a viețuit în București, iar ultimii ani ai vieții și i‑a petrecut în liniștea binecuvântată a Mănăstirii Pasărea, pregătindu‑se pentru întâlnirea cu Mirele ceresc.

În ordinea istorică a naşterii lor trebuie să îl amintim pe Sfântul Grigorie Dascălul, care s‑a născut la 15 ani după Cuvioasa Filoteia, mama Sfântului Calinic de la Cernica. A urmat apoi Sfântul Calinic, marele ierarh, iar după aceea Sfântul Irodion de la Lainici, care s‑a născut cu trei ani înainte ca Sfântul Grigorie să ajungă Mitropolit al Țării Românești.

Acești patru sfinți alcătuiesc o adevărată constelație duhovnicească a Bucureștilor: doi ierarhi plini de har, un mare nevoitor al vieții monahale și o cuvioasă mamă care a transformat grijile familiei în scară către cer. Toți au mărturisit, în chipuri diferite, aceeași iubire față de Dumnezeu. Cuvioasa Filoteia a arătat o sfântă dragoste mai întâi în sânul familiei sale, crescând patru copii în frica și iubirea Domnului. Doi dintre ei au devenit slujitori ai Bisericii, iar ceilalți au urmat, încă din tinerețe, calea strâmtă și binecuvântată a mântuirii. Privind la viețile lor, descoperim că acești odrăsliţi şi vieţuitori ai Cetăţii Bucureștilor au întâlnit aerul aceleiași vremi împărtășind aceleași încercări ale istoriei. Au fost, într‑un anumit sens, contemporani, neuitând că Sfântul Irodion avea să se mute cel din urmă în Împărăția lui Dumnezeu, fiind și cel mai tânăr dintre ei.

Cea dintâi care a trecut la Domnul a fost Cuvioasa Filoteia, iar după ea Sfântul Grigorie Dascălul. Mai târziu, după vreo patru decenii, avea să se mute la cele veșnice Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica. Evocăm aceste momente nu doar pentru a fixa repere cronologice, ci mai ales pentru a înțelege că sfinții au privit viața și moartea cu alți ochi decât noi. Pentru ei, veșnicia nu era o idee îndepărtată, ci o prezență sfântă, o lumină către care își îndreptau neîncetat pașii și inima.

Când citim paginile Sfintei Evanghelii și vedem cum, la un moment dat, mulți dintre ucenici s‑au îndepărtat de Hristos, ne regăsim și noi în acea întrebare tulburătoare pe care Domnul a adresat‑o celor rămași aproape de El: „Nu vreți și voi să vă duceți?”. Era întrebarea care despărțea credința de îndoială, statornicia de rătăcire, lumina de întuneric.

În numele tuturor, Sfântul Apostol Petru a rostit unul dintre cele mai frumoase răspunsuri din întreaga Scriptură, care a străbătut veacurile: „Doamne, la cine ne vom duce? Tu ai cuvintele vieții veșnice.”

Aceasta a fost și mărturisirea Sfinţilor Grigorie Dascălul, Calinic Irodion și a Cuvioasei Filoteia. În mijlocul încercărilor, durerilor, neînțelegerilor și greutăților vremii au ales să rămână lângă Hristos, convinși că numai El este izvorul vieții celei adevărate, al păcii care nu se sfârșește și al bucuriei pe care nimeni nu o poate răpi.

Astfel, viețile lor rămân pentru noi nu doar o amintire a trecutului, ci o chemare luminoasă. Ele ne îndeamnă să privim dincolo de neliniștile trecătoare ale lumii și să ne așezăm întreaga nădejde în Păstorul cel Bun, Cel care Își pune viața pentru oile Sale și Care conduce sufletele credincioșilor spre pășunile cele veșnice ale Împărăției lui Dumnezeu.

Dintre sfinții Bucureștilor, cum îi numim după locul în care au viețuit și au luminat prin faptele lor, trebuie să mărturisim că adevărata lor patrie nu este pământul, ci cerul. Ei au aparținut mai mult Împărăției lui Dumnezeu decât cetăților acestei lumi, iar numele lor sunt înscrise în cartea vieții înainte de a fi fost așezate în calendare și sinaxare.

Suntem încredințați că, alături de acești sfinți cunoscuți și dăruiţi spre cinstire de către Biserică, există și mulți alți sfinți necunoscuți, pe care numai Dumnezeu îi știe în mod deplin. Sunt acei oameni smeriți care au trăit în mijlocul poporului, fără zgomot și fără dorința de a fi văzuți, iubind Biserica și pe Dumnezeu cu o intensitate pe care adesea ochii noștri nu o pot descoperi. Sunt suflete care și‑au ascuns nevoințele, rugăciunile, lacrimile, postul și milosteniile de privirile atât de înșelătoare ale oamenilor, alegând să fie cunoscuți numai de Dumnezeu.

De asemenea, suntem încredințați că au existat și există monahi nevoitori, în multe alte vetre monahale, care au primit daruri bogate de la Dumnezeu și au urcat pe culmile sfințeniei în tăcere și discreție. Viața lor a rămas ascunsă, asemenea rădăcinilor care hrănesc un copac falnic fără a fi văzute. Dar va veni vremea când și ei vor fi descoperiți, după rânduiala lui Dumnezeu, așa cum s‑au descoperit și alți aleși ai Săi, uneori în chip neașteptat, spre bucuria credincioșilor.

Se împlinesac 20 de ani de la proclamarea solemnă a canonizării Sfântului Grigorie Dascălul, moment de mare însemnătate pentru Biserica noastră și pentru cetatea Bucureștilor, care a primit astfel încă un ocrotitor și rugător înaintea tronului dumnezeiesc.

În toamna anului 2005, şi apoi la proclamarea solemnă în 2006, Sfântul Grigorie Dascălul s‑a bucurat de o aleasă cinstire. Au trecut două decenii de atunci, iar această amintire ne oferă prilejul de a privi din nou către chipul său luminos și către darurile pe care Dumnezeu le‑a revărsat peste el.

Între aceste daruri, unul strălucește în mod deosebit: dragostea sa neobișnuită pentru Sfânta Scriptură și pentru scrierile Sfinților Părinți. Încă din anii copilăriei și ai tinereții, a arătat o sete aparte pentru cunoaștere și înțelepciune. Iubea cărțile, căuta cuvintele adânci ale adevărului și se apropia cu multă râvnă de limba greacă, limba latină și de limba sa maternă, dorind să pătrundă sensuri pe care puțini tineri ai vremii le căutau.

În cea mai cunoscută școală a Bucureștilor din acei ani, tânărul Gheorghe nu urmărea doar acumularea unei învățături omenești, ci căuta izvoarele înțelepciunii care conduc spre Dumnezeu. În această perioadă s‑a apropiat de doi monahi veniți de la Mănăstirea Neamț, trimiși pentru a învăța și pentru a traduce din alte limbi cărți de folos sufletesc, menite să întărească duhovnicește poporul credincios.

În acei ani, marele stareț Sfântul Paisie de la Neamț, întors nu cu mult timp înainte din Sfântul Munte Athos, trimitea în fiecare an câțiva monahi la o vestită școală a Capitalei pentru a deprinde învățătura cărții și a se pregăti pentru lucrarea de traducere a scrierilor patristice. Astfel, printr‑o rânduială tainică a Proniei dumnezeiești, tânărul Gheorghe a intrat în legătură cu doi călugări și cu lumea duhovnicească pe care ei o reprezentau.

Era mai mult decât o simplă prietenie și mai puternică decât legăturile de sânge. După cum avea să mărturisească el însuși mai târziu, întâlnirea cu monahii de la Neamț a devenit începutul unei adevărate înrudiri duhovnicești. Din acea clipă, inima sa s‑a îndreptat către lavra moldavă condusă de vestitul stareț Paisie, loc care devenise un adevărat far al Ortodoxiei și al renașterii duhovnicești pentru întreaga lume răsăriteană.

Sfântul Paisie a trecut la Domnul în anul 1794, însă moștenirea sa duhovnicească continua să lumineze cu aceeași putere. Acolo, la Neamț, tânărul Gheorghe avea să primească numele marelui ierarh al Constantinopolului, Grigorie, și să pătrundă în tainele vieții monahale, ale ascultării, rugăciunii și studiului scrierilor patristice.

Viața de la Mănăstirea Neamț era cunoscută până departe, dincolo de hotarele țării. Faima ei ajunsese în multe locuri ale lumii ortodoxe, iar măreția acelei obști impresiona chiar și pe cei care cunoșteau marile centre monahale ale Răsăritului. Se spune că nici în Sfântul Munte Athos nu se întâlneau comunități atât de numeroase precum cea de la Neamț. Acolo viețuiau peste 1.000 de călugări, aproape 100 de preoți și zeci de diaconi, într‑o neîntreruptă lucrare a rugăciunii, ascultării și a culturii duhovnicești.

Ne putem imagina cu greu astăzi atmosfera acelei mănăstiri: clopotele răsunând peste pădurile Moldovei, șirurile de monahi îndreptându‑se spre biserică în lumina Liturghiei, glasurile psalților înălțându‑se asemenea tămâii către cer, chiliile în care se traduceau și se copiau manuscrise, tăcerea plină de prezența lui Dumnezeu și dorul nestins după desăvârșire.

Era o lume rar întâlnită nu doar în țara noastră, ci și în multe alte locuri ale creștinătății, o adevărată cetate a rugăciunii și a înțelepciunii duhovnicești, în care s‑a format și a crescut unul dintre cei mai luminoși ierarhi ai Bisericii noastre, Grigorie Dascălul.

La Mănăstirea Neamț, tânărul Gheorghe, care avea să primească la tunderea în monahism numele de Grigorie, a descoperit nu doar frumusețea vieții călugărești, ci și adâncimea unei adevărate școli a sfințeniei. Acolo a înțeles că slujirea lui Dumnezeu nu este doar o împlinire exterioară a unor îndatoriri, ci o prefacere lăuntrică a întregii ființe. A deprins ascultarea desăvârșită, pe care părinții o numeau temelia tuturor virtuților, a învățat să‑și cerceteze conștiința prin spovedanie deasă și să‑și hrănească sufletul din izvorul nesecat al Sfintei Scripturi și al scrierilor Sfinților Părinți.

În marea lavră moldavă, cuvintele dumnezeiești nu erau simple lecturi, ci hrană zilnică pentru suflet, lumină pentru minte și călăuză pentru fiecare pas al vieții. Monahii nu citeau pentru a acumula cunoștințe, ci pentru a se lăsa transformați de adevărurile Evangheliei și pentru a face din ele trăirea însăși a existenței lor.

Recent, privind la viața unor mănăstiri athonite, mi‑am amintit de această atmosferă binecuvântată de la Neamț. În mod deosebit, Mănăstirea Simonos Petra din Sfântul Munte păstrează ceva din această noblețe a preocupării pentru cuvântul sfânt. Acolo funcționează o comisie alcătuită din călugări învățați, care lucrează cu atenție la îndreptarea și verificarea textelor liturgice și a vieților sfinților. Este o lucrare de mare însemnătate, prin care se păstrează nealterată comoara spirituală a Bisericii.

Datorită acestei osteneli, au fost tipărite numeroase volume dedicate vieților sfinților, continuând peste veacuri aceeași dragoste pentru cuvântul ziditor pe care a avut‑o și Sfântul Grigorie Dascălul. Nu întâmplător, înainte de a se muta la Domnul, el le‑a lăsat ucenicilor săi un testament duhovnicesc de mare profunzime: „Să nu opriți tipografiile pe care le‑am înființat și tipărirea vieților de sfinți”. În aceste cuvinte se ascunde convingerea sa că viețile sfinților sunt adevărate școli ale Evangheliei și izvoare de lumină pentru generațiile care vor veni.

Marii duhovnici ai Bisericii recomandă credincioșilor ca în fiecare dimineață să citească măcar câteva rânduri din viața unui sfânt. Ei știau că întâlnirea zilnică cu exemplul celor bineplăcuți lui Dumnezeu poate deveni pentru suflet ceea ce este roua pentru florile câmpului: prospețime, întărire și binecuvântare.

În mijlocul acelei impresionante obști de monahi cărturari și rugători, Sfântul Grigorie s‑a numărat printre cei care au lucrat cu râvnă la traducerea și răspândirea cărților de folos sufletesc. Între acestea se afla și vestitul Kiriacodromion, carte de învățături pentru duminici, tălmăcită atunci din limba greacă în limba română pentru ca poporul să poată primi învăţătura cuvântului dumnezeiesc.

Râvna sa nu s‑a oprit aici. A lucrat la traducerea și răspândirea scrierilor marilor Părinți ai Bisericii: Sfinţii Trei Ierarhi, Sfântul Ioan Damaschin, Fericitul Augustin și ale multor altor dascăli ai credinței. În aceeași lucrare de luminare duhovnicească se înscrie și preocuparea sa pentru tipărirea Patericului părinților pustiei din Egipt, carte neprețuită care a format generații întregi de monahi și credincioși.

Mai târziu, această operă avea să fie continuată la București, în atmosfera culturală și duhovnicească a Mănăstirii Antim, iar apoi la Mănăstirea Căldărușani, unde a venit în anul 1820 și unde a rămas aproape trei ani, îmbinând rugăciunea cu traducerile și slujirea lui Dumnezeu cu neobosita osteneală pentru sporirea duhovnicească a Bisericii.

Sfântul Grigorie s‑a numărat printre monahii români care au cunoscut frumusețea și asprimea vieții din Sfântul Munte Athos, împreună cu apropiatul său prieten duhovnicesc, Gherontie, și cu monahul Dorotei.

Potrivit tradiției, el a viețuit o vreme într‑o chilie aflată în apropierea Mănăstirii Vatoped, într‑un loc unde rugăciunea și tăcerea alcătuiau adevărata undă a sufletului. În umbra măslinilor și sub ocrotirea Maicii Domnului, a aprofundat și mai mult tainele vieții lăuntrice și ale nevoinței monahale.

Însă drumul său nu a fost lipsit de încercări și de suferințe. După întoarcerea de la Athos, în apropierea orașului Filipopolis, s‑a petrecut o întâmplare dureroasă. Învățătorul său apropiat a fost ucis de tâlhari, iar această pierdere a lăsat o rană adâncă în sufletul viitorului ierarh. Cu dragoste și recunoștință, Sfântul Grigorie l‑a înmormântat la Mănăstirea Sfinților Fără de arginţi și a făcut o făgăduință plină de noblețe sufletească: aceea de a reveni după șapte ani pentru a‑i aduce osemintele în țară.

Această întâmplare descoperă încă o dată frumusețea sufletului său, credincioșia față de cei pe care i‑a iubit și respectul față de memoria celor care l‑au călăuzit pe drumul vieții duhovnicești.

Stabilit apoi la Mănăstirea Căldărușani, Sfântul Grigorie și‑a continuat nevoința cu aceeași statornicie. A împletit rugăciunea cu meditația, liniștea chiliei cu lucrarea cărturărească și contemplația cu slujirea aproapelui. În această perioadă a continuat vasta operă de traducere și de răspândire a scrierilor patristice, pregătindu‑se fără să știe pentru o misiune și mai mare, aceea de a deveni păstorul și luminătorul unei întregi țări, asemenea unui făclier aprins din lumina neînserată a Evangheliei.

După rânduiala tainică a lui Dumnezeu, care așază pe fiecare om la locul și în vremea potrivită, a venit și ceasul în care smeritul monah de la Căldărușani avea să fie chemat la o slujire pe care nimeni nu și‑ar fi imaginat‑o pentru el.

Monahii și preoții, împreună cu domnitorul Grigore Ghica, s‑au sfătuit pentru alegerea unui nou mitropolit al Ungrovlahiei. Au fost propuși trei candidați, iar faptul că doi dintre aceștia proveneau de la Mănăstirea Căldărușani arată prestigiul și însemnătatea de care se bucura această vatră monahală, devenită loc de formare pentru oameni aleși ai Bisericii.

Dintre toți, alegerea s‑a oprit asupra lui Grigorie Dascălul, nume pe care îl primise nu doar pentru învățătura sa bogată, ci și pentru înțelepciunea, discernământul și lumina cuvântului său. Era un om care învățase mai întâi să se supună înainte de a conduce, să asculte înainte de a porunci și să slujească înainte de a fi așezat în fruntea altora.

Istoria Bisericii păstrează puține exemple asemănătoare. Foarte rar s‑a întâmplat ca un ierodiacon, care slujise vreme de 33 de ani într‑o treaptă a smereniei și ascultării, să fie chemat la una dintre cele mai înalte demnități bisericești, aceea de Mitropolit al Ungrovlahiei. Dar tocmai această îndelungată școală a răbdării și a ascultării l‑a pregătit pentru o slujire atât de înaltă.

Înainte de a ajunge la București pentru întronizare, a dorit să meargă pe jos, asemenea pelerinilor și nevoitorilor de odinioară. În apropierea capitalei, a înnoptat într‑un sat. Neștiind cine este călătorul smerit care îi ceruse găzduire, preotul din Tunari, cuprins de neîncredere, l‑a așezat spre odihnă într‑un grajd.

A doua zi, drumul avea să dezvăluie adevărul. În ziua de 10 ianuarie 1823, Grigorie Dascălul a fost hirotonit arhiereu și așezat în scaunul mitropolitan. Când preotul din Tunari a aflat cine fusese oaspetele său și a venit cu emoție să‑i ceară iertare și să‑i sărute mâna, noul mitropolit i‑a răspuns cu delicatețe și smerenia care îi caracterizau întreaga ființă: „Nu te teme, părinte, animalele dumitale s‑au purtat frumos cu mine”.

În câteva cuvinte simple se descoperă frumusețea unui suflet care nu cunoștea resentimentul, care nu umilea și nu mustra, ci transforma orice neplăcere într‑un prilej de bunătate și pace.

Păstorirea sa a durat 11 ani, însă aproape jumătate din această perioadă a fost umbrită de suferința exilului. Aproape cinci ani i‑a petrecut în surghiun, ca urmare a conflictelor și tensiunilor dintre imperiile care stăpâneau destinele acestei părți de lume. A cunoscut durerea înstrăinării, nedreptatea și singurătatea, însă nu și‑a pierdut nădejdea în Dumnezeu.

A rămas până la sfârșit un păstor atent și iubitor față de turma încredințată lui. Grija sa pentru parohii a fost exemplară. A hotărât ca în fiecare sat care avea cel puțin 50 de familii să existe un preot care să slujească, să boteze, să spovedească și să aline sufletele credincioșilor. În acest scop a hirotonit numeroși preoți evlavioși și bine pregătiți, înțelegând că sănătatea duhovnicească a poporului depinde în mare măsură de slujitorii Altarului.

În același timp, și‑a îndreptat atenția către tinerii studioși, pe care i‑a sprijinit prin ajutoare și prin diferite forme de încredere. A înțeles că viitorul Bisericii se clădește prin educație și prin formarea unor slujitori luminați. De aceea a întemeiat seminarii în toate eparhiile sufragane ale Mitropoliei, punând bazele unei lucrări care avea să rodească vreme îndelungată.

Nu a uitat nici mănăstirile. Multe dintre ele se aflau în ruină, altele se găseau sub jurisdicții străine sau treceau prin grele încercări. Sfântul Grigorie s‑a implicat cu mult curaj în restaurarea și apărarea lor, chiar dacă această lucrare i‑a adus numeroase neplăceri, împotriviri și suferințe. A ales însă să suporte toate acestea pentru binele Bisericii, considerând că nimic nu este prea greu atunci când este făcut pentru Dumnezeu.

Nu întâmplător, istoricii l‑au numit cel mai mare ierarh al veacului al XIX‑lea, un om care a unit cultura cu rugăciunea, fermitatea cu blândețea și înțelepciunea cu iubirea de oameni.

Deosebit de impresionantă rămâne și dragostea față de Catedrala Mitropolitană din București. Deși înaintat în vârstă și slăbit de boală, a început lucrările de restaurare ale acestui sfânt lăcaș. Cei din jur îl îndemnau să se cruțe, însă el răspundea cu realism și credință: „Măcar s‑o încep. Urmașii mei vor fi nevoiți să o termine”.

În aceste cuvinte se vede înțelepciunea celui care nu caută să termine totul el însuși, ci să lase o temelie trainică pentru cei care vor veni după el.

Sfântul Grigorie Dascălul s‑a mutat la Domnul în seara zilei de 22 iunie, într‑o zi de vineri, după o viață întreagă închinată lui Dumnezeu și oamenilor. Cetatea întreagă l‑a însoțit pe ultimul său drum. Trupul său a fost purtat prin București și așezat într‑un mormânt lângă Catedrala Mitropolitană, locul pe care îl iubise și pentru care se jertfise atât de mult.

După șapte ani, osemintele sale au fost strămutate la Mănăstirea Căldărușani, mănăstirea în care își petrecuse o parte importantă din viață și pe care o purtase mereu în inimă. Mai târziu, în anul 1960, Patriarhul Justinian Marina a așezat sfintele sale oseminte în pridvorul bisericii ctitorite de Matei Basarab. După hotărârea Sfântului Sinod de a‑l trece în rândul sfinților, moaștele sale au fost aduse pentru o vreme la Catedrală, spre cinstirea credincioșilor, iar apoi au revenit la Căldărușani, unde se află şi în prezent ca izvor de binecuvântare și mângâiere.

Privind la întreaga sa viață, descoperim câteva virtuți care strălucesc asemenea unor stele pe cerul Bisericii: smerenia, încredințarea deplină în mâinile lui Dumnezeu, dragostea pentru cărțile sfinte, râvna pentru educație și grija neobosită față de oameni.

Viața lui ne amintește și de cuvintele Mântuitorului:

„Dacă pe Mine M‑au prigonit, și pe voi vă vor prigoni; dacă au păzit cuvântul Meu, și pe al vostru îl vor păzi”.

Aceste cuvinte s‑au împlinit și în viața Sfântului Grigorie Dascălul. A cunoscut încercarea, exilul și nedreptatea, dar a rămas statornic până la sfârșit, asemenea unui păstor bun care nu și‑a părăsit niciodată turma.

Pentru aceasta, îl cinstim cu recunoștință și dragoste, rugându‑l să ne fie călăuză, sprijin și mijlocitor înaintea lui Dumnezeu.