Sfântul Ierarh Iosif Naniescu - păstorul milostiv al Moldovei și cinstitorul Sfintei Parascheva

„Eu sunt Păstorul cel bun. Păstorul cel bun Își pune viața pentru oile Sale” - aceste cuvinte ale Mântuitorului străbat veacurile asemenea unei raze neînserate, adunând în jurul Său inimile celor care au înțeles că slujirea adevărată nu este stăpânire, ci jertfă; nu este putere, ci dăruire până la capăt. În lumina unei astfel de mărturisiri, Biserica a așezat această pericopă din Evanghelia după Ioan în rânduiala liturgică a pomenirii sfinților ierarhi, care, în locuri și timpuri diferite, au vestit Evanghelia păcii și au împărtășit oamenilor cuvintele vieții veșnice.

În chip deplin, desăvârșit și neasemănat, doar Hristos rămâne Păstorul cel bun, Cel care Și‑a pus viața pentru lume și Care dorește ca nimeni dintre cei pecetluiți cu lumina Botezului să nu piardă veșmântul strălucitor al harului. Și totuși, în măsura omenească, mică și smerită, dar binecuvântată tot de Hristos, Biserica a numit „păstori buni” pe acei ierarhi care, prin viață râvnitoare și slujire jertfelnică, s‑au străduit să împlinească porunca Domnului. Ei au fost icoane vii ale grijii părintești, oameni care au purtat pe umeri poverile turmei și au luminat prin cuvânt și faptă cărările mântuirii.

Răsfoind filele istoriei Bisericii, descoperim cu deosebită strălucire chipurile luminoase ale marilor ierarhi din perioada de început a creștinismului, mai ales din veacul al IV‑lea, numit pe drept cuvânt veacul de aur. Dar până în zilele noastre, viața Bisericii a fost și este presărată cu astfel de chipuri alese: arhierei care au păstorit în vremuri grele, care au primit daruri felurite și care au încercat, fiecare după puterea sa, să răspundă cererilor credincioșilor, preoților, monahilor și tuturor celor încredințați lor.

Între acești păstori de seamă, cunoscătorii istoriei Bisericii Ortodoxe Române îl cinstesc în mod deosebit pe Mitropolitul Iosif Naniescu al Moldovei, socotit alături de Sfântul Calinic de la Cernica - păstor al aceleiași epoci și binefăcător al său - drept unul dintre cei mai mari ierarhi ai veacului al XIX‑lea. Deși a fost mitropolit al Moldovei timp de 27 de ani, remarcându‑se printr‑o impresionantă lucrare duhovnicească și administrativ‑edilitară, viața sa se leagă deopotrivă de Basarabia, de Buzău, de Iași, de București, de Râmnicu Vâlcea și de Curtea de Argeș, ca un pelerinaj al slujirii neobosite, ca o liturghie săvârșită pe altare felurite, dar înaintea aceluiași Dumnezeu.

Născut în Basarabia, într‑o familie de preot, și rămas orfan de tată la doar 2 ani, Iosif a fost crescut de mama sa împreună cu fratele Ieremia. În mod providențial, unchiul său, Teofilact, l‑a luat cu sine mai întâi la Mănăstirea Sfântul Proroc Samoil din Focșani, apoi la Catedrala Episcopală din Buzău, unde, într‑o atmosferă liturgică vie, sub păstorirea Episcopului Chesarie al Buzăului - mare cărturar, liturgist și iubitor de muzică bisericească -, tânărul Iosif și‑a format sufletul și mintea. Râvna lui pentru cele sfinte l‑a făcut ucenic apropiat al acestui ierarh, iar la moartea lui Chesarie, deși era foarte tânăr, ierodiaconul Iosif a rostit unul dintre cuvintele de cinstire dedicate marelui episcop - dovadă că flacăra dascălului trecuse în inima ucenicului.

Activitatea sa ulterioară la Iași și la București îl arată ca pe un misionar neobosit. A predat la Gimnaziul „Gheorghe Șincai” și la Liceul „Matei Basarab”, iar pentru aproape un an a fost director al Seminarului Central din Capitală. Erau vremuri de mari prefaceri, înainte și după Unirea Principatelor, iar Biserica avea nevoie de oameni luminați și curajoși, gata să înalțe făclia cunoașterii în mijlocul întunericului.

La Biserica Sfântul Ioan-Piață din București, la hramul din 29 august 1850, arhiereul Timotei Troados, egumenul Bisericii Crețulescu, l‑a hirotonit preot pe Iosif Naniescu. Mai apoi, slujirea sa a fost încununată cu hirotonia ca arhiereu în București, cu titulatura de Episcop al Mirelor. După puțină vreme, la începutul anului 1873 a devenit Episcop al Argeșului, slujind acolo până în 1875. Mai înainte fusese egumen (curator) al Mănăstirii Sărindar din București, loc vestit pentru pomenirea de 40 de zile a viilor și a adormiților, de unde și numele de „sărindar”. Pe locul acelei mănăstiri se află astăzi Cercul Militar și fântâna care poartă încă amintirea vechiului așezământ.

Dincolo de treptele ierarhice, Iosif Naniescu s‑a arătat, mai presus de toate, un om al milei: apropiat de săraci, de cei necăjiți, de cei uitați de lume, dar și de personalități ale vremii, precum celebrul Barbu Lăutarul. Față de toți a avut o inimă largă și o înțelegere adâncă pentru zbuciumul și suferințele omenești.

Nu a fost singur pe acest drum. A fost legat sufletește de mari ierarhi ai epocii sale: de Episcopul Chesarie al Buzăului, de Sfântul Calinic de la Cernica - care l‑a ridicat la rangul de protosinghel - și de Mitropolitul Nifon Rusailă, care l‑a hirotesit arhimandrit. Toate acestea arată recunoașterea binemeritată a vredniciei și a lucrării sale.

Ca Mitropolit al Moldovei, s‑a remarcat printr‑un curaj aparte în fața autorităților, adesea reticente față de nevoile Bisericii. După războiul din 1877, a stăruit pe lângă guvern pentru obținerea fondurilor necesare restaurării Catedralei Mitropolitane din Iași. Tradiția spune că, mergând cu trenul spre București, l‑a visat pe Mitropolitul Veniamin Costache, înaintașul său în slujire, care îl îndemna să ducă la bun sfârșit lucrarea începută în 1833, dar abandonată după prăbușirea bolților și a turlei principale în urma cutremurului din 1842. Visul a fost pentru el poruncă, iar porunca - datorie sfântă.

În fața refuzurilor repetate ale autorităților, Iosif Naniescu i‑a spus ministrului cultelor: „Dacă o țară și un guvern nu au bani pentru o catedrală, atunci eu îmi depun demisia”, a lăsat bastonul pe masă și a plecat. Intervențiile sale neobosite, sprijinul familiei regale și hotărârea sa neclintită au făcut ca lucrările să fie reluate. Bolțile au fost refăcute, pictura și mobilierul realizate, iar zugrăvirea a fost încredințată marelui pictor Gheorghe Tattarescu. Astfel, catedrala a renăscut din ruină, devenind din nou inima vie a Moldovei.

Însă drumul păstorului nu este niciodată lipsit de încercări. La scurt timp după sfințirea catedralei, în preajma Nașterii Domnului din anul 1888, paraclisul de iarnă al Mănăstirii Sfinții Trei Ierarhi, unde se aflau moaștele Sfintei Parascheva, a fost mistuit de foc - o încercare dureroasă, dar și un nou prilej de mărturie a credinței și a nădejdii.

Se spune că, auzind în noapte vestea cumplitului incendiu, Mitropolitul Iosif a alergat desculț din Palatul Mitropolitan până la Mănăstirea Sfinții Trei Ierarhi, ca un adevărat păstor care nu‑și cruță trupul atunci când turma sa este în primejdie. Flăcările atinseseră racla în care se aflau moaștele Sfintei Parascheva - o raclă din lemn de cedru, învelită în catifea și împodobită cu cuie de argint -, însă, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, sfintele moaște nu au fost vătămate. Focul se oprise la porunca nevăzută a Celui ce stăpânește vânturile, marea, focul și grindina.

Cutremurat de această minune și în același timp întărit în credință, Mitropolitul Iosif a hotărât mutarea moaștelor Sfintei în Catedrala Mitropolitană, de curând terminată, rod al unor străduințe uriașe și al unei inimi de păstor adânc îngrijorat de binele eparhiei sale. Tot el s‑a adresat unui boier din familia Botez din Fălticeni, care, din dragoste pentru Sfânta și din evlavie pentru Biserică, a comandat unui meșter argintar racla de argint în care se află și astăzi moaștele Sfintei Parascheva. Astfel, și această preafrumoasă raclă datează din vremea Mitropolitului Iosif Naniescu, rămânând o mărturie vie a credinței și a jertfelniciei sale - argint ce strălucește nu de la sine, ci de la lumina sfințeniei pe care o adăpostește.

Vara, când natura se îmbracă în culorile vii ale nădejdii, mergea adesea la mănăstirile din ținutul Neamțului, care se aflau sub ascultarea sa canonică. Într‑o duminică slujea la Agapia, în alta la Neamț, apoi la Văratec, iar de fiecare dată mergea pe jos de la Agapia până la Sihla, la peștera Sfintei Teodora. Acolo, împreună cu vestitul diacon Marțian al Catedralei Mitropolitane din Iași, cânta diferite imnuri, mai ales „Cămara Ta, Mântuitorule”, astfel încât munții parcă răsunau de rugăciune.

Iubea în mod deosebit și cântarea „Doamne, femeia ceea ce căzuse în păcate multe”, pe care de obicei o auzim o dată pe an, în rânduiala Săptămânii Sfintelor Pătimiri. Era un cunoscător profund al muzicii psaltice, iar de la el au rămas mai multe compoziții, între care un axion pe glasul al optulea și răspunsurile mari pe același glas, precum și alte cântări publicate în timp - note muzicale ce sunt, de fapt, rugăciuni înveșmântate în psalmodie.

Adeseori, bastonul său răsuna pe pardoseala Catedralei Mitropolitane din Iași, iar la auzul acestui sunet, preoții și diaconii ieșeau în întâmpinare. Nu existau atunci mijloacele moderne de comunicare; bastonul devenea, în felul său, un semn al prezenței păstorului - bătaie de inimă a autorității îmbrăcate în blândețe.

Mitropolitul Iosif a fost un mare iubitor de artă, de muzică și de carte. El a înființat primul cor mixt din istoria noastră bisericească, dirijat de Gavriil Muzicescu, compozitor și dirijor de mare valoare, care a dat pentru prima dată răspunsurile la strană în vremea păstoririi lui Iosif Naniescu. Din pricina acestui pas îndrăzneț, presa ieșeană l‑a criticat, acuzându‑l că ar strica rânduiala Bisericii. Mâhnit, dar ferm, Mitropolitul le‑a răspuns: „Fățarnicilor, sunteți împotriva femeilor să cânte în Biserică, dar nu ele au venit primele la mormânt în dimineața Învierii, când bărbații stăteau închiși de frica iudeilor?” Astfel, și‑a asumat oprobriul public, împlinind cuvintele Mântuitorului: „Dacă pe Mine M‑au prigonit, și pe voi vă vor prigoni”.

Cele mai multe dintre cărțile sale, precum și numeroase documente rare și manuscrise, primite sau cumpărate de‑a lungul vieții, le‑a donat Academiei Române, devenind unul dintre marii ctitori ai bibliotecii acestei instituții, unde ele sunt păstrate în condiții optime. Astfel, dincolo de pietre și de ziduri, a clădit și catedrale de hârtie și cerneală, lăsând urmașilor comori neprețuite ale cunoașterii.

A trecut la Domnul la 26 ianuarie 1902 și a fost înmormântat lângă Catedrala Mitropolitană din Iași, în partea dreaptă, aproape de locul unde se află moaștele Sfintei Parascheva - ca și cum ar fi dorit să rămână pentru totdeauna în preajma celei pe care o cinstise cu atâta evlavie. Cu ani înainte, după terminarea lucrărilor de restaurare a catedralei, adusese de la Mănăstirea Slatina osemintele Mitropolitului Veniamin Costache, împlinind o veche profeție a acestuia, semn că, și dincolo de moarte, ierarhii Moldovei rămân uniți într‑o comuniune a rugăciunii.

În testamentul său, Iosif Naniescu a cerut să fie îngropat sub streașina catedralei, spunând că va veni o zi când va fi scos de acolo și așezat în catedrală. Acea zi a venit după 1990. Când slujitorii catedralei au deschis mormântul, au găsit osemintele așezate în tron, după rânduiala veche a îngropării ierarhilor. Ele au fost mutate într‑un paraclis al Reședinței mitropolitane, iar în anul 2018, după canonizarea hotărâtă de Sfântul Sinod în 2017, au fost așezate în raclă și proclamate solemn ca moaște ale Sfântului Ierarh Iosif Naniescu.

Mitropolitul Iosif Naniescu a săvârșit nenumărate fapte bune, dar mai presus de toate strălucește dragostea sa pentru Biserică, pentru Liturghie, pentru cântare, pentru monahi, pentru sfinți și pentru oamenii săraci și suferinzi. De aceea, îl cinstim ca pe ierarhul cel milostiv al Moldovei, păstor blând și jertfelnic, și îi cerem cu smerenie rugăciunea - ca unul care a arătat, în măsura omenească, ce înseamnă să fii păstor bun, urmând Păstorului Celui Mare, Hristos Domnul.

Viața sa rămâne o icoană a păstorului care iubește, se jertfește și nu se teme: o carte deschisă pentru toți cei ce caută să înțeleagă ce înseamnă să‑ți pui sufletul pentru turma încredințată ție de Dumnezeu.