Singurătate și singurătăți

Culegerea de ziceri ale părinților deșertului este, în mare parte, centrată în jurul ideii de singurătate. Arsenie cel Mare primește de la Dumnezeu îndemnul să fugă de oameni și în felul acesta își va găsi mântuirea. Singurătatea este calea către liniște. Avva Alonios își sintetizează experiența în cuvintele: „Dacă omul nu va spune mereu în inima sa: numai eu și Dumnezeu suntem pe lume, nu-și va găsi liniște”. Spusele asceților sunt scurte străfulgerări, gânduri maturizate în singurătate.

Tocmai singurătatea, atât de prezentă la monahii deșertului, este elementul comun, este puntea care îi leagă pe acești locuitori ai deșertului, cu populația din marile orașe. Nu este nicăieri mai ușor decât în oraș să te prăbușești zdrobit de singurătate; să te sufoci izolat în mijlocul aglomerației. Singurătatea aridă, uscată, între oameni grăbiți, de care nu te leagă nimic și cu care nu poți avea relații adânci este o experiență deja comună. Oricine a trăit singurătatea, izolarea, părăsirea, dezechilibrul și dezorientarea existențială poate găsi un răspuns ori cel puțin consolare și întărire în întâlnirea cu părinții deșertului.

Pustia, golul și diversele forme de singurătate sunt toate marcate de insecuritate. În deșert e atât de greu să trăiești prin propriile puteri, încât Dumnezeu devine singurul sprijin tare, unica nădej­de și sursă a speranței. În adâncul mișcător al depresiei, la fel ca în mijlocul pustiului celui mai monoton, reperele interioare lipsesc cu totul. Abia acolo, în golul acela, întâlnirea cu Dumnezeu este nu doar posibilă, ci absolut necesară.

Pe un anumit plan, golirea pe care o presupune pustia, deșertul din Egipt sau cel din sufragerie, lăuntric sau exterior, este cel care face loc lui Dumnezeu. Dumnezeu Se retrage în Sine Însuși pentru a face loc lumii, dar lumea tinde să invadeze orice gol rămas. De aceea este necesară golirea de sine și ignorarea zgomotului lumii și chiar al propriilor gânduri, stări și emoții, pentru a-I face loc Domnului.

Deși părinții deșertului au căutat izolarea, totuși, Patericul nu este o carte a oamenilor singuri, ci a singuraticilor; a celor care au nevoie să liniștească zgomotul exterior și interior pentru a auzi glasul lui Dumnezeu. Într-o lume tot mai scindată, fragmentată, adesea în disoluție, modelul asceților din deșert merge în cealaltă direcție. Ei sunt monahi, adică oameni care caută unitatea, se adună în sine și se reconstruiesc lăuntric cu fiecare pas pe care îl fac.

Conexiunea părinților din de­șer­tul egiptean al secolelor trei și pa­tru, peste timp, cu singuraticii depresivi ori poate exaltați sau agitați ai secolului XXI se face prin umanitatea lor caldă și cuprinzătoare. În experiența lor, pustnicii au mers până la capăt, au explorat ascunzătorile cele mai adânci ale inimii, au epuizat chinul, durerea și înfrângerea și au dobândit în schimb mângâiere, liniște și bucurie.

Singurătatea părinților deșer­tului conține cheia care deschide singurătățile noastre către Dumnezeu, pentru a le umple de pace și de prezența Lui.