Sinodul de la Efes - perspective hristologice

Trecând peste apologia cu totul nefondată a lui Nestorie, Sfântul Chiril al Alexandriei a reuşit să obţină acordul unanim al Părinţilor pentru întrunirea celui de al III-lea Sinod Ecumenic, la Efes (431). Sinodul a fost convocat la data de 7 iunie 431, chiar de Sărbătoarea Cincizecimii, însă lucrările au început în ziua de 22 iunie, în Catedrala Sfintei Fecioare din Efes, sub prezidiul Sfântului Chiril. Între priorităţi a stat aprobarea celor „12 anatematisme” elaborate de Episcopul alexandrin pentru combaterea punctelor slabe ale hristologiei lui Nestorie. Taberele s-au împărţit între susţinătorii Sfântului Chiril, care a aprobat θεοτὁκος şi unirea ipos­ta­tică, şi teologii din şcoala antiohiană, care susţineau învăţătura ereziarhului.

Dezbaterile au început fără să se ţină cont de faptul că episcopii răsăriteni încă nu sosiseră. După aproximativ o lună de la încheierea sinodului, cei 43 de părinţi sirieni au intrat în Efes alături de liderul lor, Ioan al Antiohiei. În semn de protest faţă de hotărârile deja luate, aceş­tia au convocat în nume personal un nou sinod în care au fost condamnate ca eretice reglementările aprobate de Sfântul Chiril şi de ceilalţi sinodali, în special cele „12 anatematisme”. Situaţia s-a reglementat abia în anul 433 când a fost redactată de Teodoret al Cirului cunoscuta epistolă împăciuitoare dintre Patriarhul alexandrin şi Părinţii sirieni. Tradiţia siriană păstrează totuşi şi amintirea episcopilor nestorieni care au refuzat să semneze această hotărâre, majoritatea fiind caterisiţi şi îndepărtaţi din scaune.

În contextul acestor evenimente trebuie avut în vedere rolul pe care împăratul Teodosie al II-lea l-a jucat în desfăşurarea lucrărilor sinodale. Implicându-se direct în rezolvarea problemelor şi disensiunilor conceptuale, el a „devenit pârghia de legătură între religie şi bunăstarea popoarelor sale... ca mediator oficial între Dumnezeu şi oameni, slujind providenţa divină şi veghind interesele statului”. Din punct de vedere hristologic, Sinodul III Ecumenic de la Efes a avut marele merit al clarificării disputei dintre doctrina unirii ipostatice - promovată şi susţinută de Părinţii alexandrini, în frunte cu Sfântul Chiril, şi doctrina Logosului sălăşluit - afirmată prin teologia lui Nestorie. Trebuie să remarcăm, de asemenea, faptul că histologia acestei perioade a constituit o reafirmare a crezului niceean, în sensul că „Logosul de la Dumnezeu Tatăl S-a unit cu trupul în mod ipostatic (kat ipostasin) şi că împreună cu trupul, El este Unul Hristos, în acelaşi timp Dumnezeu şi om”. În consecinţă, Sfânta Fecioară a fost proclamată în mod incontestabil Născătoare de Dumnezeu (θεοτὁκος) (Pr. prof. dr. Ioan Rămureanu, Istoria Bisericească Universală, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2004, pp. 153-156; Acta Conciliorum Oecumenicorum, I, Ed. Scwartz, pp. 114-151).

Această perioadă este descrisă de Sfântul Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae într-un memorabil studiu, alcătuit la un mileniu şi jumătate de la lucrările Sinodului Calcedon. El afirmă în acest sens că, după depunerea şi exilarea lui Nestorie, „locul lui în lupta cu Chiril îl iau acum Antiohienii, adică o hristologie antiohiană moderată. De aici înainte nu mai luptă două hristologii ireductibile, ci două hristologii care se deosebeau mai mult în termeni şi în accente decât în fond, lucru de care deocamdată nu era conştient decât Chiril. Era o luptă menită să ducă la împăcare, nu la anihilarea uneia din părţile în luptă” (Pr. D. Stăniloae, Definiţia dogmatică de la Calcedon, în revista „Ortodoxia”, Nr. 2-3/1951, pp. 343-344).

Din secolul al VII-lea vechile rătăciri au început să se dizolve, teologii sirieni folosind din ce în ce mai puţin expresiile nestoriene. Abia mai târziu Biserica Nestoriană şi Biserica-mamă au ajuns la un consens oficial cu privire la problemele care au generat lucrările şi hotărârile Sinodului Efes. Iată un fragment din consemnările ulterioare: „Cuvântul lui Dumnezeu... S-a întrupat prin puterea Duhului Sfânt, asumân­du-şi din Sfânta Fecioară Maria, carte animată de suflet raţional, cu care a fost unit în mod indisolubil, chiar din momentul conceperii... Dumnezeirea şi umanitatea sa sunt unite într-o singură persoană... Diferenţa dintre aceste naturi este conservată în el... însă, departe de a constitui două lucruri separate, dumnezeirea şi omenitatea sunt unite în Persoana Unicului şi Singurului Fiu al lui Dumnezeu şi Domn, Iisus Hristos, obiectul unei singure cinstiri. Prin urmare, Hristos nu a fost o fiinţă umană obişnuită pe care Dumnezeu a adoptat-o în scopul de a locui în ea şi de a o însufleţi..., dar adevăratul Cuvânt al lui Dumnezeu, ieşit din Tatăl ceresc... S-a născut din mamă, fără tată omenesc. Umanitatea pe care Sfânta Fecioară în mod binecuvântat a născut-o a fost întotdeauna aceea a Fiului lui Dumnezeu. Iată de ce Biserica Est Siriană se roagă Sfintei Fecioare ca Maicii lui Hristos, Domnul şi Salvatorul nostru. În lumina aceleiaşi credinţe, tradiţia catolică o numeşte pe Sfânta Fecioară Maică a lui Dumnezeu şi a lui Hristos deopotrivă” (P. Th. Camelot, Les concilies oecumeniques des IV-e et V-e siècle, în volumul colectiv: Le Concile de les Conciles, Ed. du Chef, 1960, p. 51).