Sociologia pierderii credinţei

De ce îşi pierd oamenii credinţa? Iată o întrebare pe care am întâlnit-o de mai multe ori, în diferite contexte. Iniţial, am auzit-o în Occident şi nu i-am dat atenţie pentru că, venind din România, o ţară care tocmai îşi redescoperise credinţa, mi se părea a fi superfluă pentru noi şi potrivită pentru „ei“, adică pentru vestul Europei, secularizat şi golit de harul unei trăiri liturgice autentice. Dar, mai apoi, am auzit aceeaşi întrebare pusă aici în contextul românesc în care lumea se duce la biserică, mult mai mult decât în Europa „civilizată“, în care viaţa liturgică este trăită autentic şi în care există, încă, o Biserică vie şi accesibilă, încă plină de oameni.

A început să mă preocupe această problemă mai serios de-abia când am întâlnit-o la oameni care trăiau în interiorul Bisericii, care îşi închinaseră viaţa Bisericii, care slujeau şi care îşi puneau această problemă nu la modul superficial, cultural ca şi când ar discuta o problemă din cărţi, ci la modul profund, existenţial.

Mi-au venit în minte atunci răspunsurile pe care le auzisem în Occident. Că, odată cu revoluţia industrială şi cu creşterea bunăstării, oamenii nu au mai simţit nevoie de a recurge la un substitut supranatural pentru a trece prin nevoi şi că tehnologia şi ştiinţa au început să dea răspunsuri şi rezolvări precise unor probleme care păruseră etern nerezolvabile. Mai ales în vestul Europei, unde de 50 de ani nu mai există război şi foamete, în care democraţia s-a răspândit la toate nivelurile societăţii, atacând astfel baza ierarhică a bisericii catolice, unde familia naturală este înlocuită cu familia relaţională, adică bazată nu pe legături de sânge, ci pe legături contractuale, unde din ce în ce mai mult nevoia de a crede în Dumnezeu este înlocuită cu nevoia de a aparţine unei comunităţi.

Răspunsurile acestea prin însuşi modul în care au fost formulate, mi-am dat seama, nu pot răspunde la aceeaşi întrebare pusă însă în mediul românesc. Pentru că răspunsurile pleacă de la premisa greşită pentru mine că religia este un fenomen exterior care a fost interiorizat de-a lungul timpului şi care acum, când condiţiile exterioare s-au schimbat, a fost exteriorizat din nou, de data asta cu pierderea transcendenţei, adică cu pierderea lui Dumnezeu. Religia, astfel, va rămâne, dar nu ca legătură vie cu un Dumnezeu personal, ci ca formă de apartenenţă la o anumită comunitate istorică, morală, culturală.

Mai apoi, pentru că în mediul românesc nu se întrunesc încă acele condiţii exterioare care să ducă la schimbarea atitudinii despre religie. La noi, existenţa încă este precară, instituţiile democratice sunt, şi ele, slabe, arbitrariul ne urmăreşte la tot pasul, abuzurile sunt frecvente, tehnologia este doar la stadiul de jucărie costisitoare, nu a intrat încă în uzul curent al majorităţii românilor, familia este, încă, foarte puternic bazată pe relaţii naturale, iar apartenenţa la o comunitate nu reprezintă o problemă specială, ci derivă natural şi spontan din relaţiile de familie.

Înseamnă că întrebarea are în contextul românesc o altă conotaţie, una mai profundă, legată nu atât de dispariţia nevoii de Dumnezeu, ci de dispariţia legăturii vii dintre credincios şi Dumnezeu. Dar această dispariţie nu are de-a face cu circumstanţele exterioare, ci cu anumite schimbări interioare de atitudine. Problema nu mai este o problemă sociologică generală, ci una legată de relaţia personală dintre om şi Dumnezeu. Ea poate fi influenţată de schimbările exterioare, dar are ca resorturi decizii personale care nu pot fi explicate doar prin modificările exterioare ale societăţii. De fapt, diferenţa dintre modul de a răspunde acestei întrebări occidental şi răsăritean este dată de punerea problemei sociologic sau duhovniceşte.

Problema pierderii credinţei nu are nici o rezolvare sociologică, sociologia descrie doar ceea ce se întâmplă, nu stabileşte şi ce ar trebui să se întâmple. Punând problema sociologic, nu există teoretic nici măcar posibilitatea unei rezolvări. De aceea, în Occident, întrebarea de ce îşi pierd oamenii credinţa nu presupune şi întrebarea ce facem ca să o recapete. Oamenii îşi pierd credinţa pentru că inevitabil trebuie să şi-o piardă şi nu mai au de ce să vrea să o recapete. Punând problema duhovniceşte, accentul cade pe ce trebuie să facem ca să o recăpătăm şi de-abia de acum începem să ne punem cu adevărat problema fundamentală şi existenţială a relaţiei cu Dumnezeu. De-abia de-acum problema capătă substanţa necesară pentru a-şi găsi un răspuns. Iar răspunsul este întreaga învăţătură a Bisericii, pe care poate aşa începem să o descoperim în toată bogăţia ei.