Stimuli ruginiți

Trăim perioada marilor rutine. Liniaritatea existenței noastre ajunge câteodată să ne sperie, atât de asemănătoare au ajuns să fie ieri, astăzi și mâine. Asemenea unui puls încheiat brusc, viața omului trăiește o descompunere accelerată, fiind redusă exclusiv la planul material, fizic. Nici un simț interior nu mai străbate sticla incasabilă a simțurilor exterioare, iar dacă, printr-un miracol, încă se mai întâmplă, pulsația interioară ajunge să fie rapid suprimată în favoarea oricărei acțiuni care se petrece în afara noastră. Problema cea mai mare în viața jugulată de simțurile trupești este că ne sufocăm sub povara propriilor noastre satisfacții, care se transformă din izvoare de euforie în mlaștini ale plictiselii. Ceea ce părea să ne stimuleze la nesfârșit sfârșește prin a ne îngropa și ultimele resurse de serotonină și dopamină, deschizând larg calea întristării și deziluziei, eșecului și amărăciunii.

Erich Fromm afirma: „Conceptul de plăcere fără limite reprezintă o ciudată contradicție în raport cu idealul lenevirii totale în tot restul zilei și în perioada vacanțelor. Nesfârșita linie de asamblare și rutina birocratică, pe de-o parte, și televiziunea, automobilul și sexul, pe de altă parte, fac posibilă această combinație contradictorie. Munca obsesivă sau lenea totală i-ar face pe oameni să înnebunească. Combinându-le, însă, viața este posibilă” (Erich Fromm, A avea sau a fi?, trad. de Octavian Cocoș, București, Ed. Trei, 2013, p. 16). Alternând, așadar, obsesia muncii cu cea a lenevirii, omul încearcă să-și repare propria simțire eșuată și să trăiască picătura de fericire iluzorie cu care îl hrănesc toate tutorialele, manualele și recomandările transmise pedant de sute de mii de influenceri, canale special dedicate și diferite moduri de manifestare ale consumismului modern. În mod paradoxal, ajunge să se simtă din ce în ce mai nefericit, de parcă însuși trupul său, stimulat în exces, refuză să se mai supună comenzilor venite din exterior. Când sufletul este adormit, trupul trăiește pe cont propriu până la un punct. Punctul plictiselii absolute. De regulă, tot aici începe și rebeliunea trupului împotriva minții bolnave care l-a condus la acest deznodământ, al unei căi care nu conduce la nimic bun.

Ecranarea excesivă, dublată de accesul permanent, obsesiv, la tot felul de descoperiri tehnologice, l-a determinat pe om să devină din ce în ce mai înstrăinat de persoanele din jurul său. Înainte aveam parte de conversații îndelungate, de ieșiri în parcuri, de diferite sporturi practicate împreună - acum ne petrecem timpul creând piramide de obiecte care ne aduc puncte într-un joc pe telefon, trimitem un mesaj alcătuit doar din acronime sau vegetăm la un serial nesfârșit pe care îl prelungim cu regularitate dincolo de miezul nopții. Apoi ne mirăm de ce ne simțim tot mai goi interior, de ce nu reușim să avem reacții firești în situații concrete și cum am ajuns să ne depersonalizăm atât de accelerat într-o vreme atât de scurtă.

Realitatea este că nu suntem făcuți pentru o viață rutinată în exces. Avem nevoie de ruperi de ritm, de noi călătorii interioare, de un scop complex în viață, de ținte care să reflecte și viața noastră spirituală, nu doar pe cea materială. „Aceasta este viața veșnică: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis” (Ioan 17, 3), ne spune Mântuitorul. În urcușul său duhovnicesc, omul simte transformarea rutinei sale într-o scară care-l urcă spre cer. Slujbele bisericești îl îmbogățesc, chiar dacă sunt aproape aceleași în esență. Rugăciunile din canonul personal îl bucură, deși cuvintele lor nu se schimbă de la o zi la alta. Faptele bune, chiar dacă seamănă între ele, aduc sufletului o bucurie cu gust diferit în fiecare zi. De ce se întâmplă toate acestea? Pentru că există și o participare a sufletului și a simțurilor sale spirituale. Oricâtă frumusețe ar vedea ochiul trupesc se va plictisi de ea la un moment dat. Oricât de frumoase ar fi cuvintele altora, auzul nostru va sfârși prin a se dezgusta de ele. De ce? Pentru că dacă nu există o implicare sufletească în aceste acte, atunci ele vor decădea la nivelul lor trupesc, material, vor deveni simplă rutină și ne vor plictisi în cele din urmă.

Fără implicarea sufletului și a inimii noastre în ceea ce avem de făcut, „ruginim”, adică devenim posaci, neîmpliniți, angoasați, nesuferiți. Oare nu are dreptate E. Fromm când afirmă că „suntem o societate de oameni cunoscuți pentru nefericirea lor: singuri, neliniștiți, deprimați, distructivi, dependenți - oameni care se bucură când au reușit să omoare timpul pe care se străduiesc atât de mult să-l economisească” (E. Fromm, A avea sau a fi?, pp. 16-17)? Ruginirea noastră interioară se datorează compensării excesive exterioare, aruncării cu capul înainte în orice fel de activitate care ne îndepărtează de noi înșine și de relația vie cu Dumnezeu și cu aproapele nostru.

Poate că în unele momente ne vine greu să străpungem barajul existent între mintea și inima noastră și cel dintre viața trupească și viața duhovnicească, dar chiar dacă vom reuși să obținem doar rezultate modeste este bine să ne străduim în continuare să luptăm cu noi înșine. Pentru ca „a fi” să prevaleze asupra „a avea”, omul trebuie să sape adânc în interiorul inimii sale, nu să-și aglomereze agenda exterioară până la refuz cu tot felul de activități care nu-l ajută în nici un fel să se dezvolte sufle­tește. Și, în egală măsură, să se lase modelat de harul dumnezeiesc în chip înălțător, fără a amesteca în creuzetul curățirii sale sufletești, apa murdară a propriilor patimi egoiste. Iar acest lucru se realizează prin participarea la sfintele slujbe, unde harul lucrează direct și cu putere asupra minții și inimii omului, transformându-l dintr-o ființă individualistă și neputincioasă într-o persoană deschisă comuniunii și iubirii, așa cum evidenția și marele teolog Paul Evdokimov: „Modelat liturgic, omul cu­noaște prin cercarea lucrului că nu poate sta de unul singur înaintea lui Dumnezeu, că se mântuiește pentru ceilalți și împreună cu ceilalți, în mod liturgic. În Liturghie nu există pronume la singular, niciodată: eu, ci totdeauna: noi. Liturghia filtrează în felul acesta orice tendință subiectivă, emoțională și trecătoare; plină de o emoție sănătoasă și de o viață afectivă puternică, ea se oferă în forma ei deplină, desăvârșită de-a lungul veacurilor și a tuturor generațiilor care s-au rugat în același fel” (P. Evdokimov, Vârstele vieții spirituale, trad. de Pr. Ion Buga, pref. de Olivier Clément, Bucu­rești, Ed. Sophia, 2019, p. 255).

Când ne bucurăm liturgic, întinerim interior și ne regenerăm sufletește. Însă dacă alegem plăcerile și patimile în detrimentul rugăciunii și comuniunii, atunci vom deveni asemenea fierului afectat de umezeală: rugina îl face, în timp, cu totul nefolositor, distrugându-l complet dacă nu este îndepărtată la timp.