Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Opinii Repere și idei Taina adâncă a comuniunii

Taina adâncă a comuniunii

Un articol de: Dan Chiţoiu - 30 Mai 2011

Cunoştinţa celuilalt înseamnă a te afla mereu pe cale, o cale care aduce mereu noutate şi neaşteptat. Nu poţi afirma niciodată că cunoşti pe cineva cu adevărat, ci că ai o anumită cunoştinţă a lui. Cunoştinţa, ca relaţie cu cineva, este un proces infinit, ce nu poate cunoaşte vreodată un hotar. Însă acest act de cunoaştere te afectează, te transformă pe tine, ca şi pe celălalt. Cunoştinţa este în cele din urmă un act de unire, în care se petrece o taină adâncă, aceea a comuniunii, a împărtăşirii existenţiale cu celălalt.

A face experienţa celuilalt înseamnă dorinţa de a-l cunoaşte, şi această nevoie este împlinită şi prin contactul cu mediul în care acela trăieşte, cu obiectele ce îi aparţin. Aceasta este încărcătura pe care o au lucrurile, lumea întreagă, pentru tradiţia Răsăritului creştin: ele sunt semne ale modului de prezenţă a unei persoane. Desigur, aici referinţa este mai ales la Dumnezeul Tripersonal, care a făcut lumea ca loc şi semn al întâlnirii persoanelor, dar nu mai puţin este implicată şi relaţia interumană. Astfel poate fi justificată şi valoarea pe care evlavia populară, în Bizanţ, o acorda locului sau obiectelor care au aparţinut unui sfânt. Acele locuri sau obiecte nu aveau ceva magic, ci purtau pentru bizantin semnele şi chiar prezenţa persoanei de care au fost legate.