Tanti Leana

E vecina de peste drum. Fata lui Marin Țeapă, ajunsă la vârsta bătrâneții acum. Avea, încă de când era tânără, mersul ușor împiedicat. Din cauza picioarelor, pe care le simte, de când se știe pe lume, mai grele decât au fost și sunt ele în realitate. Alt­minteri, e sănătoasă tun.

Zice că nu mai vede bine, dar nu-i scapă nimic din ceea ce se întâmplă pe linie. Recunoaște de la depărtare chipurile cunoscute. Când nu știe, întreabă, dar știe aproape tot. Cine a fost ăla ce merge la vale. Cine e aia care se duce la deal. A cui e mașina cu sirenă ce tocmai i-a trecut prin față, a pompierilor sau a poliției? Unde s-a aprins focul. De la cine a pornit scandalul. Pe cine l-a lăsat inima. Pe cine l-a lăsat nevasta. Cine s-a apucat de băutură, că de lăsat nu prea se lasă nimeni. Îi lasă băutura pe ei, când se aude venind salvarea sau când începe clopotul să bată. Când se anunță următoarea ploaie. De ce s-au scumpit toate. Cine cu cine și de ce.

Și cu toate că e tristă, tanti Leana râde, cu toată gura, cu toți anii pe care îi are, cu toate gândurile ce-i umblă prin cap, cu toată supărarea că nu mai moare odată. Fiindcă asta este cea mai mare dorință a ei, să fie alături de Stan, bărbatul său, care s-a mutat de câțiva ani în cimitir.

Păi nu vezi cât de singură sunt pe aici?, îmi zice, când o rog să nu se grăbească. De ce să mai stau? Nu mai are nimeni nevoie de mine.

Cum nimeni?, încerc s-o conving. Am nevoie eu, spun. Când te găsesc stând pe scaun la poartă, e ca și cum părinții mei n-au plecat chiar de tot de pe lume. A mai rămas ceva din ei pe pământul aceasta.

Da, tanti Leana e ceva din părinții mei, o prelungire a vieții lor pe care o găsesc, la fiecare întoarcere acasă, așteptându-mă la poartă. Mai mult decât mine, are nevoie de ea însuși satul. Fata lui Marin Țeapă, ce mai are câțiva pași până la vârsta de o sută de ani, îl ține în viață. Cu puterile sale puține. Cu cele două bețe de care se ajută atunci când merge. Dar mai cu seamă cu felul în care râde. Se umple drumul de râsul ei. Cred că-l aude și Stan din cimitir. Și, auzindu-l, cel puțin așa mi se pare mie, începe și el să râdă și zice: Rămâi acolo unde ești, femeie. Dacă mori și tu, nu prea mai are cine să-și aducă aminte de mine. Mi-ești mai de folos vie decât moartă. Atunci când te aud râzând, parcă încep să înviez. Atât cât să mă pot bucura, chiar așa mort cum sunt, olecuță de viață!