Teologul, de la elev seminarist la proaspăt licențiat în teologie

Preotul este, intelectual vorbind, rezultatul perfectibil al unui sistem de educație la fel de perfectibil. În ultimii 30 de ani am putut observa modificări semnificative ale sistemului teologic preuniversitar. Cel mai vizibil a fost numărul crescut de seminarii, așa încât de la cinci școli teologice, înainte de 1989, să se ajungă la 27 de seminarii și nouă licee teologice în 2022. Nici numărul facultăților de teologie nu este prea mic, undeva la 19 facultăți și departamente de teologie în momentul de față.

Sunt voci care vorbesc despre calitatea scăzută a absolvenților de teologie, fie ei seminariști sau studenți, dar și voci care subliniază excelența la care ajung unii dintre aceștia. Care ar fi răspunsul la întrebarea cine are dreptate?

Acest scurt articol ar fi trebuit să se intituleze „Parcursul teologului de la elev seminarist la proaspăt licențiat în teologie, între constrângerile curriculumului național și expectativele mediului universitar”. Un titlu prea lung și chiar întortocheat. În fapt, ceea ce subliniam mai sus are directă legătură cu întrebarea majoră a mediului universitar, a profesorilor, mai ales a celor „de școală veche”, asupra performanțelor celor care le trec pragul, și anume, ce se întâmplă de calitatea cunoștințelor teologice este atât de scăzută?

Nu e locul într-un articol scurt să răspundem pe larg, dar e important să subliniem câteva realități.

Constrângerile unui curriculum național

Înainte de orice, doresc să spun că raportat la cele cinci seminarii dinainte de 1989, numărul elevilor strălucitori este la fel de mare, dacă nu mai mare. Numărul bursierilor în institutele din Occident este net superior. Dar, grosso modo, sistemul teologic preuniversitar, după intrarea în sistemul educațional public, a fost obligat să se ajusteze etapizat. De la cei cinci ani de studiu pe care îi aveam până în 2004, s-a renunțat la un an și s-a ajuns la patru ani de studiu, fapt care a făcut ca proporția disciplinelor teologice să se reducă substanțial. Să ne facem o idee simplă, dacă până în 1997 vorbeam de un raport pe cinci ani de 50 de ore discipline laice la 84 de discipline teologice. Efectul nu a întârziat. Cum era de așteptat, calitatea cunoștințelor teologice a absolvenților de seminar a scăzut, aspect ce s-a regăsit cu precădere la disciplinele vocaționale, cum sunt muzica, tipicul sau liturgica, dar și disciplinele biblice sau istorice studiate în primii ani de licență. Din nefericire, această realitate a făcut ca în multe instituții superioare de învățământ, dezamăgirea profesorilor să fie exprimată apăsat și la grup, aspect ce neglija acele grupuri de studenți care prin efortul personal erau la un nivel ridicat, în pofida constrângerilor curriculare.

Lipsa de motivație la programul de rugăciune

O problemă, cel puțin la fel de mare precum cea exprimată mai sus, se concentrează în incapacitatea multor absolvenți de seminar să rămână concentrați și motivați, dar mai ales să se bucure de programul de rugăciune specific școlilor teologice. Aici e o discuție largă, ce stă sub întrebări diverse ca: „De ce? Cum e posibil? De ce mai fac teologia? Cum se vor adapta la viața de parohie dacă nu sunt racordați cu plăcere la rugăciune? Etc.”. Întrebările ar putea continua, dar aș dori să întoarcem privirea spre o posibilă cauză, programul din seminarii. Trebuie să spun că înaintez doar o ipoteză de lucru ce ar trebui verificată. Din cauza programului extrem de încărcat al unui elev seminarist, a exigențelor profesorilor de discipline teologice cumulate cu ale celor care predau disciplinele de Bacalaureat, elevul tinde să opună rezistență și să elimine din programul lui ceva. Cel mai la îndemână ar fi programul de rugăciune comun, pentru că el oricum se roagă în particular. Dar nu poate, pentru că această renunțare are drept consecințe scăderea notei la purtare. Prin urmare, se conformează, dar ­mi-e teamă că dezvoltă (nu vorbesc de toți elevii, dar un procent important) o rezistență la tipul acesta de obligativitate. Prin urmare, când ajunge student, unde are mai multă libertate, renunță sau mai bine zis nu mai rămâne la fel de motivat pentru acest program. Ce e de făcut? E o întrebare la care sunt convins că fiecare decan și duhovnic de facultate fie caută soluții, fie deja a găsit.

Soluții, nu dispreț

Bref, din punct de vedere intelectual, efortul la care este chemat un tânăr teolog este substanțial. Înainte de a trage concluzii pripite, să aruncăm o privire în sufletul lor, în mintea lor și mai ales să înțelegem că trebuie să ne jertfim alături de ei. Nu reproșurile că nu mai sunt ca seminariștii de altădată ar fi soluția, ci căutarea strategiilor care să-i motiveze și pe cei cu achiziții mai puține, cât și pe cei care intră motivați să facă performanță. Cred cu tărie că mediul universitar favorizează major abordarea diferențiată, fără etichetări, fără exerciții gratuite de superioritate, mai ales că interesul nostru este să avem preoți bine pregătiți, fideli Bisericii, smeriți și, pe cât posibil, lipsiți de frustrări.