Întins pe pat, dar cu inima înfiptă în Cer

Am cunoscut de curând un preot ortodox român care slujește pe coasta de est a Canadei: Octavian Blaga. Timi­șorean de obârșie, acesta a asistat moment cu moment la nașterea revoltei de la Timișoara, locuind - ca adolescent pe atunci - vizavi de casa pastorului László Tőkés aflat în arest la domiciliu, ulterior apărat de credincioșii proprii, apoi de sute și mii de oameni de toate confesiunile, în special români. A văzut securiștii în lucrarea lor tenebroasă, a fost marcat profund de brutalitatea acestora, a văzut solidaritatea românilor cu cel nedreptățit indiferent de etnie ori confesiune și a mai văzut remarcabile acte de eroism.

Omul a scris o carte - Iubirea -, o carte cu un titlu pe cât de banal pe atât de simplu, umil chiar. Nimic atrăgător, nici un alt indiciu, totul frust ca și cum simpla rostire a cuvântului iubire poate spune totul. Dar știți care e culmea? Că DA, spune chiar totul. Mai precis, spune cea mai emoționantă mărturie pe care am citit-o în ultima vreme, aceea a experierii iubirii omenești față în față cu iubirea divină. Poate credeți că exagerez sau poate considerați că autorul a avut parte de o stare de exaltare ori de o criză de misticism... Nici vorbă de așa ceva, dimpotrivă. Relatarea are un calm absolut, detaliile sunt atâtea câte trebuie, autorul însuși dispare treptat ca subiect, deși relatarea e la persoana întâia. Și asta pentru că o altă Persoană, cu adevărat Întâia, Prima și Singura, a fost de față, concret și tangibil.

Părintele Octavian Blaga lucrează într-un centru specializat unde însoțește persoanele aflate în stare terminală, adică pe ultimul drum, cu sfaturi și întăriri psihologice. Într-o zi a venit de la serviciu într-o stare de căutare intensă a prezenței lui Dumnezeu și de angoasă sufletească. S-a trântit pe pat fără să mănânce nimic și a început să se gândească la Dumnezeu, ca într-o rugăciune neconvențională. În stare de veghe fiind, a simțit în jurul făpturii sale niște unde, asemenea valurilor ușoare. Care creșteau în intensitate, pe măsură ce curiozitatea lui devenea mai mare și dorința de a comunica cu El creștea. Simțea că plutea, iar „valurile” au devenit din ce în ce mai mari, o căldură l-a invadat pe interior, starea de bine devenise atât de intensă încât simțea că se sufocă. Îi șoptea Domnului că Îl iubește, în același timp simțea că nu mai putea duce tot ce ceea ce i se întâmpla. Citez:  „După un timp, valurile de iubire erau așa de mari, încât simțeam cum mă înec de atâta dragoste, fiind incapabil să mai respir. Mirându-mă de o așa o putere a iubirii Lui, l-am întrebat: «Ăsta ești Tu?» Am auzit atunci o voce care mi-a răspuns:  «Da. Acesta sunt Eu. Așa iubesc Eu». Simțind că nu sunt în stare să primesc și mai multă dragoste fără să mor de fericire, l-am rugat: «Stăpâne drag, nu pot mai mult. Nu mai pot respira de atâta fericire». Atunci, încetul cu încetul, intensitatea valurilor s-a redus până când am ajuns iar la vălurețele liniștite de la țărm. Apoi m-am regăsit iar în pat”.

Uluitoare această relatare prin simplitatea și autenticitatea ei, făcută sub ascultare de ierarhul său. Uluitor cum se poate ajunge la a-I simți dragostea lui Dumnezeu și cum Acesta ne-o oferă: simplu, direct, fără nu știu ce pregătire prealabilă sau nevoințe ascetice ieșite din comun. Și totuși, care e „secretul”? Cum de unii ajung aici, iar alții nu? Singurul răspuns pe care îl oferă cel care a primit acest dar nemijlocit este unul care ne pune pe gânduri, dar ne și motivează. Simplu spus: Dumnezeu cere doar iubirea noastră, directă și necondiționată, frustă și pătimașă. El ne „curtează” permanent, stă la colțurile vieții noastre și pândește o posibilă breșă de securitate în sistemul nostru de autoapărare prin tot felul de tertipuri: că nu suntem vrednici, că nu e momentul, că sunt alte priorități, că așa ceva este de-a dreptul imposibil etc. Nimic mai fals! Am citit într-o altă carte mărturia unei femei în vârstă care, în plin comunism, a primit darul rugăciunii inimii. După șase luni de încercări tenace, într-o bună dimineață s-a trezit, s-a dat jos din pat simțind că ceva se întâmplă cu ea. Și chiar se întâmpla: se ruga continuu, fără să vrea, rugăciunea  „Doamne, Iisuse Hristoase...” se rostea singură în inima ei...

Așadar, astfel de lucruri se petrec nu numai în adâncul pustiei, nu numai în vârf de munte, ci și în marile orașe. Nu se întâmplă numai unor asceți redutabili sau unor rugători ex­perimentați, ci și unor oameni de rând, creștini de toată mâna. Dovadă că dacă Dumnezeu te caută, te găsește și în pat, însă dacă ești cu inima înfiptă în cer...