Mărire și decădere

„Nu te obișnui să cazi ușor, pentru că la fiecare cădere se dărâmă și mai mult cetatea sufletului, și intrarea dușmanului devine din ce în ce mai ușoară, până când cel învins va fi făcut în întregime captiv”, mărturisea Gheron Iosif (în: Mărturii din viața monahală, trad. de pr. prof. dr. Constantin Coman, București, Ed. Bizantină, 2003, p. 156).

Căderile se tot succed în viața noastră sufletească, mai ales atunci când ne aflăm la începutul expe­rienței duhovnicești. Satana ne luptă cu multe arme împotriva cărora nu găsim răspuns imediat sau, chiar dacă găsim pe moment o replică, nu reușim să ne men­ținem statornicia. În aceste cazuri, ne ajută reziliența și dorința de a ne ridica imediat după ce am căzut în păcat. Însă, pe termen lung, ne putem găsi în si­tu­a­ții obositoare și încărcate de tris­tețe, mai ales atunci când, deși ne străduim de mult timp, încă nu am reușit să ne eliberăm complet de întunericul unui păcat care ne luptă întruna. Aici, odată înfrânt spectrul deznădejdii și împlinită constant rugăciunea către Dumnezeu, ne putem îndrepta spre spațiul luminos al eliberării sufletești când vom primi ajutorul harului dumnezeiesc.

Multe căderi sufletești au la baza lor mândria ascunsă în sufletele noastre. Ne „mărim” pe noi înșine, considerându-ne persoane desă­vâr­șite și ajungem să cădem în păcate tot mai mari, tocmai pentru că mândria este poarta care conduce către abisul tuturor patimilor. Așa cum spunea un monah smerit, Damian Guțea: „L-au întrebat părinții: «Ce păcat ucide cele mai multe suflete și le aruncă în pierzare? Necredința sau desfrânarea?» «-Nu, părinților. Este mândria! Mândria omoară cei mai mulți oameni! Orice cădere a omului este numai din mândrie! Din pricina încrederii în sine, omul este lăsat să cadă în necredință, în desfrânare și în deznădejde. Cu cât se mândrește omul, cu atât cade mai repede și mai de sus! Să ne ferească Dumnezeu de patima mândriei, că-i mai grea decât toate!»” („Monahul Damian Guțea. Mănăstirea Cernica (1905-1993)”, 13, în: Arhim. Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Vânători, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2005, p. 729).

Așadar, mândria este temelia tuturor căderilor și cea care ne dăunează sufletește cel mai mult. Decadența marilor imperii s-a bazat cel mai mult pe siguranța lor de sine. Când iudeii credeau că sunt indestructibili pentru că au templul din Ierusalim, au fost învinși de babilonieni, iar templul a sfârșit prin a fi dărâmat. Când romanii credeau că au cucerit lumea, imperiul lor a început să fie asediat din toate părțile de vandali, goți, huni și alte popoare barbare. Când Bizanțul a crezut că este puternic, a fost sfâșiat de armatele apusene și de triburile arabe și otomane. Toate aceste istorii, pe cât de crude, pe atât de adevărate, ne spun ceva despre mărire și decădere. Ne spun cu subiect și predicat că înaintea decăderii vine mândria, mărirea de sine, iluzia autoaprecierii care sfârșește prin a distruge și a lua de la cel care o trăiește chiar și ceea ce credea că are, așa cum ne spune de altfel și Mântuitorul Iisus Hristos: „Celui ce are i se va da; iar de la cel ce nu are, și ce i se pare că are se va lua de la el” (Luca 8, 18). Celui smerit, care are harul dumnezeiesc, i se va mai adăuga har și îi va prisosi, dar celui mândru, chiar și iluzia că are ceva i se va destrăma, iar el va cunoaște sărăcia sa și se va îngrozi când se va vedea pe sine așa cum este, nu așa cum își închipuia că este.

Dar forma cea mai subtilă și vicleană a mândriei este camuflarea ei sub chipul unei pretinse umilințe, a unei „smerenii” de fațadă, a unei modestii care nu-și găsește corespondentul în realitate, ci într-o ipocrizie calculată, precisă. Aici, căderea este fără de vindecare, nu pentru că Dumnezeu nu poate ierta sau tămădui și această formă de luciferism, ci pentru că omul ascunde atât de bine rana sa sufletească, încât îi amăgește cu ușurință pe cei din jur. Această mândrie nu mai ia forma înșelării de sine - deoarece persoana care suferă de ea nu doar o conștien­tizează, ci o și cultivă -, doar aspiră la amăgirea celor din jur. Și, așa cum spunea un mare autor francez: „Există două feluri de orgoliu: unul în care te aprobi pe tine însuți; celălalt în care nu te poți accepta. Acesta din urmă este probabil cel mai rafinat” (H. Amiel). Sub masca unei pretinse smerenii care vrea să se prezinte tuturor ca atare se ascunde, nu de puține ori, spectrul negru al orgoliului nemăsurat, vindicativ, bolnav.

Mărirea mândriei prefațează și abisul decăderii. Probabil că la asta se referea și Nietzsche care spunea că, uneori, nu doar noi privim abisul, ci și abisul privește în noi. Mai precis, mândria se pri­vește în golul nostru interior creat tot de ea... Și îl lărgește, pentru a face loc și celorlalte patimi și a înfige acolo, zdrențăros, steagul decăderii noastre sufletești.