Dumnezeu Care ne satură

Despre Avva Serinos știm că era un ascet care muncea mult, dar mânca puțin (câte doi posmagi în fiecare zi). Acest ascet zicea: „Mi-am petrecut viața secerând, cosând și împletind coșuri, dar, dacă nu era mâna lui Dumnezeu să mă sature, nu mă săturam niciodată”.

Bătrânul înțelege ceva ce ține de natura umană: suntem cu toții cuprinși de nemulțumire. Există în fiecare om o insațietate fără capăt. Mereu ceea ce avem este prea puțin, totdeauna ceea ce suntem nu ne este îndeajuns. Vrem mai mult și mai mult și niciodată nu putem ajunge la capătul dorinței noastre. Această insațietate nu dispare de la sine nici la asceții care își petrec viața în nevoință aspră și trăiesc lucrând mult și hrănindu-se puțin. Chiar și în aceste cazuri, împlinirea nevoilor trupești nu este rezultatul lor autonom, ci este mâna lui Dumnezeu care intervine. Lăsați pe cont propriu, rămânem mereu bântuiți de nemulțumire și perpetuă foame de mai mult și de altceva. Și tocmai această foame poate să fie un pas important către smerenie, ca o conștientizare a propriilor limite și acceptarea faptului că, fără harul lui Dumnezeu, orice efort omenesc este în deșert.

Tot această apoftegmă de la Avva Serinos ne spune că părinții deșertului prețuiesc viața activă și munca fizică. Bătrânul seceră, coase și împletește coșuri, pentru a nu cădea în trândăvie, ca apoi să fie înhățat de akedie. Dar, simultan, recunoaște că munca singură, autonomă, nu este îndeajuns, ci Dumnezeu este cel care împlinește tot ceea ce face omul. Adică, viața noastră duhovnicească (ce include fiecare aspect al existenței personale) cuprinde mereu tensiunea dintre efortul personal și harul lui Dumnezeu.

Cuvântul Avvei Serinos poate fi citit și într-o cheie mai profundă. Sațietatea despre care vorbește el nu este doar cea a trupului, ci și una spirituală. Căutarea omului, care nu încetează niciodată, are un singur țel: să Îl găsească pe Dumnezeu în Care să se poată odihni. Până nu ajunge acolo, întregul efort este doar uzură și goliciune. Toată lucrarea ascetică nu are alt rol decât de a pregăti sufletul pentru întâlnirea cu Dumnezeu, pentru primirea harului. Iar dacă Domnul nu Își dă harul Său, efortul nostru rămâne zadarnic. Nu vom reuși niciodată să ne săturăm pe cont propriu.

În felul acesta ajungem la un alt gând. În rugăciunea „Tatăl nostru”, cerem Domnului să ne dea astăzi „pâinea noastră cea de toate zilele” (Matei 6, 11). Iar prin pâine înțele­gem aici atât hrana materială, cât și cea spirituală. Avva Serinos, la fel ca și ceilalți părinți ai deșertului, trăiește încrederea totală în purtarea de grijă a lui Dumnezeu și recu­noaște că, deși muncește ca să își asigure pâinea, aceasta este, în cele din urmă, darul lui Dumnezeu.