Un episcop încercat sau pelerinajul unei vieți

Înainte de anul 1989, Mănăstirea Neamț a trecut printr-o perioadă apăsătoare, vreme de cernere și încercare în care lipsa de personal se simțea, ca o rană deschisă în trupul lavrei, mai ales în comparație cu anii înainte de Decret, când istorica aşezare adăpostea vreo trei sute de monahi, la care se adăugau încă o sută de novici, aflați în așteptarea nevoinței prin care aveau să îmbrace haina lepădării de sine.

În toamna anului 1989, după cum îmi amintesc, s-a muncit, cu osteneală și răbdare, la grădină, în gospodăria mănăstirii, la beci și în toate locurile unde viața obștii se sprijinea pe mâini truditoare și pe rânduială. Munții și pădurile se pregăteau de iarnă, chemând sufletele spre o mai adâncă priveghere și spre căldura izvorâtă din dragostea pentru Hristos, în timp ce freamătul ascultărilor de zi cu zi se acoperea de un ceas al rugăciunilor. Era o lume a rânduielii, unde sunetul de toacă chema nu doar la meditație, ci la o permanentă stare de veghe în fața veșniciei.

S-au adus lemne, din care o parte dintre părinți își luau pentru iarnă. S-au strâns de pe câmp, mai ales din țarina de la Braniște, cartofi, porumb și alte roade. Din alte locuri s-a strâns fânul, iar în luna octombrie se culegeau merele. Unele erau duse la cămară, pentru hrană la trapeză, iar altele se puneau la macerat, neuitând că țuica de mere și cea de pere, când era bine făcută, aveau o mireasmă ce putea sta alături de cele mai vestite băuturi despre care aveam să auzim mai târziu. Și în toate acestea era nu doar osteneală gospodărească, ci o pedagogie a răbdării, a muncii și comuniunii. În trudă, călugărul găsea odihna duhului, iar în simplitatea roadelor pământului, gustul Raiului ascuns în cele smerite.

Într-o asemenea atmosferă, în frumusețea toamnei anului 1989, când erau aduși de la vie strugurii și ne pregăteam să-i dăm la teasc, a venit un frate destul de sfios, care nu avea decât șaptesprezece ani. Aceasta se întâmpla îndată după examenul de la seminar din luna septembrie. Vlad Nica, originar din localitatea Berezeni, Vaslui, purtând o chemare pe care Dumnezeu o sădise devreme, ca o sămânță de muștar gata să rodească sub cerul Neamțului.

După ce încercase la seminar, într-o vreme când concurența era crâncenă, aproape treizeci de candidați pe un loc, și-a îndreptat pașii către Mănăstirea Neamț. Vădea dragoste pentru slujirea Bisericii, iubire arătată în dorul pentru rugăciune, în mersul la biserică, în trăirea unui duh creștin curat, modelat, în chip deosebit de iubita lui mamă, Tasia, pe care am cunoscut-o. Am vizitat-o de câteva ori la Berezeni, ultima dată la despărțirea de ea, într-o zi de duminică, în octombrie 2021, când am slujit Sfânta Liturghie în biserica satului, aflată nu prea departe de malul Prutului, unde hotarul se întâlnește cu dorul și rugăciunea pare mai aproape de cer, iar apele oglindesc veșnicia. Rădăcina vasluiană, udată de apele Prutului și de lacrimile evlaviei materne, avea să dea tăria de mai târziu celui care nu s-a clătinat în fața furtunilor...

Temător și sfios, doritor să învețe, Vlad Nica a început ucenicia alături de alți monahi, deprinzând în tainele călugăriei alfabetul smereniei sub privirea aspră a bătrânilor îmbunătățiți. Ucenicia sa nu a fost însoțită de cuvinte multe, ci de fapte smerite, în care privirea ucenicului căuta să prindă din zbor pacea de pe chipul bătrânilor, liniștea care nu se învață din cărți.

Mănăstirea avea călugări bătrâni, duhovnici încercați, oameni cu trăire și cuvinte de folos, care primeau cu drag nu doar pe tinerii vieţuitori ai mănăstirii, ci și pe cei veniți de departe, care își plecau genunchii sub epitrahilul lor, lăsând poverile, neputințele și gândurile ce îi urmăreau.

Aceștia, care au trăit până în jurul anului 2000, veneau dintr-o altă epocă și aveau un alt duh. Nu știu dacă toți erau purtători ai unei trăiri paisiene sau athonite, dar cred că viața lor a fost o jertfă puternică, o ardere de tot adusă lui Dumnezeu, o liturghie neîntreruptă, în care tăcerea, ascultarea și rugăciunea aveau strălucirea unor virtuți rare. Erau oameni în care trecutul filocalic nu murise, ci se revărsa, ca apele unui izvor ce curge nestingherit pe sub stâncile încercărilor.

Într-o asemenea atmosferă și-a început ucenicia fratele Vlad Nica, iar aceasta nu a fost doar un început biografic, ci intrarea pe o cale împărătească, străjuită de rugăciune, de lacrimă, de muncă și de har.

A devenit monah la începutul anului 1991, mai precis la 15 februarie, când a fost tuns în Paraclisul „Sfântul Gheorghe” al Lavrei Neamțului, sub ocrotirea mucenicului purtător de biruință, ca și cum începutul său monahal ar fi fost pecetluit deopotrivă cu luptă, binecuvântare și nădejde de biruință, o logodnă a sufletului cu Mirele Hristos.

Privind în urmă, toate acestea nu par simple amintiri, ci trepte pe o scară nevăzută. Sunt fragmente dintr-o lume în care Dumnezeu lucra tainic prin oameni smeriți, prin grădini lucrate cu trudă, prin chilii reci, prin duhovnici bătrâni, prin tinerii care învățau ascultarea, prin toamne cu struguri, mere și poame coapte, prin clopote și privegheri, printr-o frumusețe greu de descris a începuturilor curate. Pe această cărare a Împărăției, pașii unui tânăr venit din Berezeni aveau să devină, cu vremea, pași de monah, slujitor şi pelerin spre cele veșnice.

M-a bucurat venirea lui la Mănăstirea Neamț. Era nevoie de tineri, de brațe harnice și inimi aprinse pentru ascultări, pentru rânduiala bisericii, pentru frumusețea unei vieți în care fiecare gest se așază sub semnul slujirii. Fratele Vlad, devenit după aproape un an și jumătate monahul Emilian, a fost dintre cei care s-au ostenit, mai întâi în ascultările mănăstirești, apoi la Tipografia Centrului eparhial, care funcționa atunci la Mănăstirea Neamț, tipografie cu veche tradiție, condusă în vremea aceea de ierodiaconul Petroniu Bulbucanu.

S-a ostenit mult și cred că a deprins nu doar o meșteșugire, ci o artă cu rânduiala ei, cu taina ei. I-a fost drag, se vedea aceasta, pentru că învăța nu doar tehnica, ci parcă intra în duhul acelor mâini care, de veacuri, așezaseră slovă lângă slovă spre slava lui Dumnezeu. Și astfel se poate vedea, ca printr-un fir de lumină ce nu s-a rupt, o legătură cu tipografii din vremea lui Veniamin Costache și cu cei care au urmat după el.

Îndată după acei ani tipografia s-a mutat la Iași, în incinta Mănăstirii Golia. Era, de această dată, o tipografie modernă, mult diferită de cea rudimentară în aparență, dar plină de frumusețe, care funcționase la Neamț. Cea veche avea mireasma începuturilor și a lucrurilor făcute cu răbdare, în care plumbul literelor părea să poarte greutatea și răspunderea mărturiei scrise, a adevărului mântuitor.

După 1990, când am fost chemat la Catedrala Mitropolitană din Iași, am păstrat legătura cu monahul Emilian. Am participat la călugăria lui. Ne-am întâlnit de multe ori, l-am avut de câteva ori oaspete la Iași și, așa cum am amintit, m-am bucurat să merg la casa părintească din Berezeni. Şi acolo am observat dragostea pentru lucrarea celor sfinte, o dragoste liniștită, fără ostentație, cu așezarea care adesea ascunde cele mai adânci chemări, ca o candelă ce arde fără zgomot, dar care nu încetează să lumineze în tăcere chilia inimii și pravila fiecărei zile.

Printre ascultările importante pe care le-a avut a fost și aceea de eclesiarh al Mănăstirii Neamț. Această slujire, în trecut, fără a folosi cuvinte mari, era aproape la fel de importantă precum cea de stareț. Nu era doar o slujire administrativă, nici doar o grijă practică pentru rânduiala cultului, ci o veghe continuă asupra frumuseții liturgice, a ordinii, a duhului unei lavre care purta memoria veacurilor.

Mai mult decât atât, în veacul al douăzecilea, această ascultare a fost încredințată unor oameni cu viață sfântă, cum a fost monahul Gherasim Cârjă, la care a ucenicit viitorul Episcop Gherasim Cucoșel. De asemenea, o vreme, mare eclesiarh a fost un cunoscut protopsalt și neîntrecut organizator al sfintelor slujbe, arhimandritul Victor Ojog, evocat de Sfântul Cuvios Petroniu de la Prodromu. Sunt nume care nu amintesc doar persoane, ci o tradiție, o succesiune de slujitori care au purtat, fiecare în felul său, candela rânduielii, păzind pragul dintre pământ și cer, ca niște străjeri ai frumuseții liturgice moștenite din veacuri.

 În asemenea situații, eclesiarhul era chemat să păstreze ordinea în  toate bisericile aşezământului și pretutindeni unde bătea inima liturgică a mănăstirii. Era o ascultare grea, uneori copleșitoare, mai ales că adesea lucrurile trebuiau rezolvate chiar de el, fără ajutorul ucenicilor, așa cum altădată se întâmpla. În străvechea istorie a mănăstirii, eclesiarhul avea douăzeci, treizeci, chiar mai mulți ucenici pe care putea conta: paraclisieri, clopotari, cântăreți, slujitori de tot felul, fiecare cu rostul lui în această simfonie a slujirii.

Dar în alte vremuri, marcate de neajunsuri, eclesiarhul se confrunta cu o lipsă acută de personal, cum a fost și în timpul ascultării ieromonahului Emilian Nica. Și tocmai aici se vede măsura jertfei: nu când toate sunt la îndemână, ci când puținul este purtat cu multă credință. Căci ascultarea nu se măsoară în ușurință, ci în răbdarea cu care porți ceea ce ți s-a încredințat, preschimbând oboseala trupului în odihnă a sufletului și transfigurând osteneala în rugăciune și greutatea în binecuvântare.

Privind toate acestea, se poate spune că drumul fratelui Emilian nu a fost doar o succesiune de ascultări, ci o așezare treptată în duhul slujitorilor lavrei. Tipografia, eclesiarhia, rânduiala bisericii, osteneala dusă în tăcere - toate au fost, în fond, chipuri ale aceleiași chemări: slujirea. Iar această slujire, purtată cu smerenie, devine ea însăși o cărare a Împărăției.

Drumurile ni s-au reîntâlnit la Iași, iar aceasta nu a fost doar reluarea unei vechi legături, ci începutul unei noi etape. A fost chemat mai întâi ca referent la Centrul eparhial, apoi ca duhovnic și asistent la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae”, în capitala Moldovei. A învățat mult la Reședința mitropolitană, unde a slujit mai mulți ani, într-un loc unde nu doar slujirea, ci și întâlnirile, sfaturile, cuvintele, oamenii și împrejurările deveneau o adevărată școală a discernământului duhovnicesc. Iașiul l-a primit nu ca pe un străin, ci ca pe un fiu al lavrei care aducea prospețimea duhovnicească a Neamțului, gata să fie turnată într-o lucrare în care credința și învățătura se împleteau firesc.

De acum protosinghelul și mai apoi arhimandritul Emilian Nica a deprins din cuvintele și faptele Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, pe atunci Mitropolit al Moldovei, dar și din întâlnirile cu numeroșii oaspeți ai Mitropoliei, care veneau neîncetat și cu care a păstrat legături, adeseori. În acest cadru și-a descoperit dragostea pentru lectură și pentru scris, o chemare a minții luminate de credință, care cercetează și mărturisește.

A cercetat pagini de arhivă, a descoperit documente despre viața monahală și despre slujirea Bisericii într-o vreme frământată, cum a fost aceea a unui veac zbuciumat. A avut deschidere pentru a întocmi o teză de doctorat, a publicat articole și studii în reviste de specialitate, dovedind preocupare și o râvnă misionară, ce a rodit în anii următori. În toate acestea se vedea un slujitor care înțelegea că memoria Bisericii trebuie păstrată, luminată și dăruită mai departe.

Cu binecuvântarea Mitropolitului Moldovei, a beneficiat de o bursă la Academia Ortodoxă din Vilemov, Cehia, și a călătorit în multe locuri ale lumii, adunând experiențe și întâlniri care aveau să-i lărgească orizontul slujirii și înțelegerii Bisericii în universalitatea ei.

De câteva ori am fost împreună. Nu pot uita, păstrând o cronologie a amintirii, călătoria făcută împreună în Italia și în Franța, cu popasul de câteva zile la Mănăstirea Maguzzano, lângă Verona, unde viețuise, în încercata sa peregrinare prin Occident, fericitul întru pomenire Visarion Puiu. Erau locuri care nu vorbeau despre geografie, ci despre memoria unei suferințe și tăria unei mărturisiri, unde pietrele strigă la nedreptățile istoriei.

Am fost împreună în Țara Sfântă, în Egipt și în Iordania. Am vizitat cunoscuta Mănăstire Sfânta Ecaterina și am urcat împreună pe muntele unde, altădată, Moise a primit tablele Legii. Sunt urcușuri care rămân mai mult decât amintire. Ele devin semne lăuntrice. Uneori omul urcă un munte o singură dată, dar poartă toată viața lumina pe care a primit-o acolo, un Tabor personal pe care îl cobori cu fața strălucind... Uneori, omul urcă muntele purtând în sine întrebări, dar îl coboară purtând în privire un singur răspuns, care îi va călăuzi pașii prin toate văile lumii...

Cred însă că una dintre cele mai frumoase amintiri personale rămâne călătoria, împreună cu mulți părinți arhimandriți și profesori de teologie, la Muntele Athos, în toamna anului 2007. Pentru părintele Emilian era întâiul pelerinaj la Sfântul Munte. Și m-am bucurat să observ uimirea lui în fața marilor lavre, a bisericilor împodobite cu picturi și icoane, a sfintelor moaște, a unui univers în care istoria, rugăciunea și frumusețea conviețuiesc, într-o armonie ce pare desprinsă din veșnicie.

Privirea sa, de obicei așezată, s-a aprins acolo de o bucurie copilărească, descoperind în fiecare potecă athonită o prelungire a cărărilor din grădina Neamțului...

Popasurile noastre la mănăstirile Lavra, Iviru, Cutlumuș, Vatoped, Dionisiu, Simonos Petra, la Schitul Prodromu, dar și vizita făcută împreună Mitropolitului Pantelimon de Veria și la Panaghia Soumela, în istorica eparhie apostolică, au rămas întipărite în memorie. De multe ori vorbeam despre călătoriile noastre, amintindu-ne frumusețea acelor zile și mai ales învățămintele pe care fiecare le purta în suflet ca pe o comoară.

Adeseori făceam referire la întâmplările petrecute, la cuvintele celor ce au mers cu noi, unii de o mare sensibilitate sufletească, alții greu de înțeles, dar fiecare, în felul său, devenind prilej de învățare. Pentru că și călătoriile, asemenea vieții duhovnicești, sunt o școală a răbdării, a discernământului și a iubirii, o fereastră deschisă spre cer, prin care sufletul contemplă frumusețea lumii ca pe un dar divin.

Rămâne amintire și hirotonia întru arhiereu, săvârșită în Catedrala Arhiepiscopală din Râmnicu Vâlcea, în ziua de 14 noiembrie 2009. A fost mai mult decât un moment solemn. A fost încununarea unui drum de ascultare, slujire și răbdare. A fost, într-un fel tainic, rodul începuturilor de la Neamț, al ostenelilor, al călătoriilor, al întâlnirilor, al cuvintelor adunate în inimă.

Rememorând toate acestea, înțelegi că unele drumuri nu sunt simple deplasări prin lume, ci adevărate poteci prin lucrarea harului. De la Neamț la Iași, de la Sinai la Athos, de la Maguzzano la Râmnic, fiecare loc a adăugat o lumină, fiecare întâlnire a lăsat o urmă, fiecare călătorie a devenit o treaptă. Iar pe această cale, Părintele Emilian a mers nu doar ca pelerin prin locuri sfinte, ci ca un om care a știut să prefacă drumul în cărare spre Împărăție. Vâlcea l-a primit ca pe un ierarh care știa să asculte pulsul poporului credincios, într-un spațiu plin de istorie și spiritualitate.

La momentul începutului arhieriei sale erau exact douăzeci de ani de când pășise pe poarta Mănăstirii Neamț. Două decenii de ascultare, ucenicie, slujire, formare lăuntrică, drum străbătut cu răbdare și har. Și după acești douăzeci de ani, când era încă foarte tânăr, hirotonia întru arhiereu a venit ca un dar de la Dumnezeu, ca o încununare neașteptată, dar pregătită în taină de însăși rânduiala harului. O vârstă a puterii, a elanului, a începuturilor mari. Tocmai aceasta a fost frumusețea chemării sale: i s-a oferit posibilitatea să-I dăruiască lui Dumnezeu întreaga sa tinerețe.

Și ce dar mai înalt poate fi decât să aduci lui Dumnezeu nu ceea ce rămâne, ci ceea ce este în floare? Tinerețea a fost pusă în slujirea Bisericii, ca o jertfă personală. A fost ucenic al Arhiepiscopului Gherasim Cristea, încărcat de ani, iar tânărul Episcop-vicar a stat aproape cu devotament și cu ascultarea pe care numai ucenicia adevărată o poate naște.

Între înțelepciunea senectuții și avântul tineresc s-a țesut o legătură de aur, care a dat Eparhiei Râmnicului o perioadă de înflorire administrativă și duhovnicească.

Vlădica Emilian a călătorit în lungul și în latul eparhiei. A încercat să ajute, să ridice, să încurajeze, să zidească. Sunt biserici și mănăstiri înnoite ori construite la inițiativa lui, prin oameni apropiați, prin prieteni pe care i-a simțit aproape și cărora le-a cerut ajutorul. Mulţi au răspuns acestei chemări, nu doar unei inițiative omenești, ci unei lucrări care purta pecetea unei slujiri sfinte. Atunci purta titulatura de Lovișteanul.

 Am auzit cuvinte frumoase rostite atunci, atât din partea Patriarhului României, adresate istoricei Eparhii a Râmnicului, dar și noului Episcop-vicar, cât și din partea unor apropiați ai Vlădicului Emilian, între care și îndrumătorul său de doctorat. Cuvintele nu erau elogii de moment, ci o împreună călătorie pe drumul dăruit de Domnul.

Privind acum, înțeleg că hirotonia nu a fost o ruptură de trecut, ci împlinirea lui. Tot ce se adunase în anii de la Neamț, la Iași, în slujire, în studiu, în călătorii, în întâlniri, în ascultări, a rodit într-o nouă treaptă. Dumnezeu a luat o tinerețe oferită cu generozitate și a prefăcut-o în slujire arhierească.

Când a plecat la Arad, mi-a adresat invitația de a participa și mi-a spus: „Întrucât am venit la hirotonia ta întru arhiereu, să vii în acest moment al slujirii mele în ținutul Aradului”.

Și poate așa se vede chipul unei vocații: nu doar în demnități, nu doar în ctitorii, nu doar în cuvântări sau inițiative, ci în felul cum un om își poartă recunoștința, cum își amintește, cum rămâne credincios celor care i-au fost alături.

Douăzeci de ani până la arhierie. Treizeci și șapte de ani avea la primirea darului. O tinerețe întreagă adusă lui Dumnezeu. Și de atunci, un drum care a continuat nu ca o urcare spre cinstea lumii, ci ca o adâncire în slujire. Căci adevărata înălțare, în Biserică, rămâne totdeauna chipul smereniei care se jertfește. Iar tinerețea dăruită lui Dumnezeu nu se pierde niciodată; ea se preface în lumină; o lumină care, spre finalul drumului, a fost încercată în cuptorul suferinței, devenind tot mai strălucitoare.

Apoi s-a așezat și în slujirea de la Arad. Nu a fost o simplă mutare, ci o nouă dăruire de sine, o altă treaptă a aceleiași slujiri. Slujba de instalare ca Episcop-vicar a fost un moment plin de bucurie. Cred că acela a fost ceasul în care a fost înconjurat de cei mai mulți prieteni: ierarhi, preoți, monahi, ucenici, fii duhovnicești, oameni care l-au iubit și l-au prețuit. A fost un ceas de comuniune, o împlinire a drumului său până atunci.

Dar dincolo de aceste bucurii, dincolo de lumina momentelor solemne, viața și-a arătat, cum se întâmplă adesea, și latura ei aspră. Și l-am văzut pe Vlădica Emilian privind spre cer în toată această perioadă, în lupta lui cu încercările vieții, cu neîmplinirile pe care fiecare om le poate cunoaște, dar mai ales cu suferința care i-a marcat ultimii ani. Am înțeles că viața este luptă și că lupta aceasta nu se părăsește înainte de capăt...

Vlădica Emilian și-a purtat crucea suferinței, a încercărilor, poate chiar a unor umilințe, în sensul în care fiecare dintre noi se poate întâlni cu ele, cu resemnare. Și, în pofida tuturor acestora, a păstrat un spirit luptător și, uneori, chiar însoţit de un zâmbet, care, în clipe de durere, poate fi mai grăitor decât multe cuvinte. Nu era un zâmbet al uitării, ci al răbdării. Nu era ușurătate, ci biruință lăuntrică, rod al unei inimii care nu s-a desprins de nădejde nici în ceasurile încercării.

Am mai trecut pe la el, la Arad, și l-am vizitat și în Spitalul Monza din București, îndată după o intervenție chirurgicală grea, care i-a prelungit viața, dar, în același timp și suferința. L-am vizitat și în spitalul din Arad, unde suferința căpătase un fel de armură grea. Sunt întâlniri care rămân săpate în suflet, pentru că în ele vezi omul dezbrăcat de aparențe și rămâne înaintea ta doar taina purtării crucii. În acel pat de spital, mantia arhierească era înlocuită de cămașa suferindului, dar demnitatea nu venea din funcție, ci din pacea cu care accepta paharul rânduit de Dumnezeu.

Vlădica Emilian Nica a fost un peregrin luptător. A fost un pribeag, în sensul duhovnicesc al cuvântului. Venind de pe malul Prutului, s-a așezat pentru doisprezece ani la Mănăstirea Neamț, apoi încă opt ani la Iași, apoi șapte la Râmnicu Vâlcea și aproape un deceniu în cetatea Aradului. Dar, în adânc, nu acestea definesc pribegia, ci conștiința că nici un loc al lumii nu este patria deplină a sufletului, ci doar trepte ale unui drum mai mare, ascuns în iconomia lui Dumnezeu.

Cuvintele Sfântul Ioan Iacob de la Neamț răsună ca un ecou de pustie și de cer: „fiii pribegiei mele”. Ce adânc cuvânt. Căci toți suntem pribegi. Toți trecem. Toți purtăm, într-un fel sau altul, dorul unei patrii care va să vină...

Pribegia noastră se încheie când ne despărțim de lucrurile trecătoare și ne îndreptăm către cer. Acolo este patria și odihna. Acolo este casa fiecăruia dintre cei care au căutat să fie aproape de Dumnezeu.

Vlădica Emilian a înțeles că viața este un lung pelerinaj spre Acasă, iar mănăstirile, scaunele vlădicești și spitalele sunt doar popasuri (momente) necesare pentru șlefuirea sufletului.

Privind viața Vlădicăi Emilian, înțelegem că nu doar ctitoriile, slujirile, călătoriile sau demnitățile definesc omul în adâncul său, ci felul în care și-a purtat crucea. Pentru că omul se arată cel mai limpede nu în zilele de bucurie, ci în felul cum stă în fața suferinței.

A fost un peregrin. Dar nu unul rătăcitor, ci unul căutător spre lumină. A fost și luptător. Dar nu unul încrâncenat, ci unul care a știut că biruința se naște din răbdare. A fost un pribeag. Dar unul care purta în inimă Patria cerească...

Un om care a mers prin multe locuri, a purtat diferite poveri, a cunoscut și bucurii, și răni, și totuși a privit spre cer. Iar cine privește spre cer, chiar purtând crucea, este deja pe cărarea Împărăției, pășind cu sfială și nădejde spre Cel care l-a chemat la Sine, dincolo de porțile acestei lumi...