Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Repere și idei Un film care lasă un gust amar

Un film care lasă un gust amar

Un articol de: Cornel Cadar - 30 Noi, 2007

UMAFILMFEST este un Festival Internaţional de Film despre Drepturile Copilului. În perioada 14-19 noiembrie, la Bucureşti, a avut loc cea de-a doua ediţie a festivalului cu titlul „Privind copii“. Au fost prezentate documentare şocante şi filme de ficţiune despre copii. Prin intermediul filmului s-a vorbit despre suferinţă, violenţă, război şi curajul de a învinge. Au participat regizori de film, adolescenţi şi operatori mass-media catolici din ţară.

Într-una dintre seri a fost vizionat şi filmul „4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile“ al lui Cristian Mungiu. Filmul a primit premiul Palme dâOr la Festivalul de la Cannes şi este propus din partea României la premiul Oscar pentru cel mai bun film străin.

Este vorba de povestea unei studente care vrea să facă un avort clandestin în România, în perioada comunistă. Aceasta, împreună cu o prietenă, aranjează cu un personaj necunoscut rezolvarea problemei, în secret, într-o cameră de hotel. Se stă mereu sub teama puşcăriei. Cele două prietene se lasă violate numai ca studenta însărcinată să scape. Copilul din sânul studentei este tratat ca un obiect care încurcă, trebuie scăpat de el cu orice preţ. Atmosfera, chiar şi în discuţiile ce au loc între diferitele personaje, este împotriva vieţii şi a familiei. Copilul ucis este arătat pe pardoseala unei băi de hotel, iar aruncarea lui la tomberon aduce adevărata eliberare. În final, ritmul vieţii este reluat şi revine la normal, probabil până la o următoare sarcină. Filmul a rulat în Italia şi Franţa, iar de la mijlocul lunii septembrie, şi în România.

Dincolo de laudele şi aprecierile aduse, reacţiile nu au întârziat să apară.

A fost mai întâi comentariul din partea Vaticanului din „LâOsservatore Romano“. În ediţia din 25 august se notează: „De vreme ce recurgerea excesivă la scene de sex a epuizat potenţialul de atragere (a publicului), demnitatea spectatorului primeşte o nouă lovitură sub centură, cu acest film recompensat cu Palme dâOr: un semnal dramatic al întoarcerii la barbarismul, individual sau colectiv, al conştiinţelor noastre“. În film „se vorbeşte cu dezinvoltură despre fetuşi ca şi cum ar fi vorba de lucruri, de obiecte şi nu de fiinţe umane, chemate la viaţă şi apoi ucise şi aruncate la coşul de gunoi“. Filmul „este construit pentru a etala pe ecran, la capătul a aproape două ore de monotonie, un făt, sau mai bine spus un copil de cinci luni, expus pe pardoseala unei săli de baie“, se spune în cotidian.

Reacţii au apărut în Franţa şi în Italia, unde au protestat numeroase instituţii. Ministrul Educaţiei Naţionale din Franţa, Xavier Darcos, nu a fost de acord ca filmul să fie difuzat în reţeaua şcolară.

În România, Provita Media Bucureşti arată că trebuie „să scoatem la vedere şi alte opinii care izbucnesc, credem, în mintea oricărui spectator de bun simţ, cel puţin.... Căci istoria, atât cât se vede, cât şi figurile celor două eroine, două tinere studente, inspiră aceeaşi urâţenie sufletească şi morală ca şi peisajul monstruos al decorului...“ Asociaţia subliniază că „trupul atacat chimic al unui copil nenăscut, înfăţişat ca un caz secundar, mai mult, ca un reziduu sanitar, deschide un drum către o lume infinit mai neagră decât cea a lumii comuniste, zugrăvită de autorii filmului“.

Să nu umbrim succesul filmului, au spus unii. Să ignorăm criticile, chiar dacă vin din partea Vaticanului.

La fel ca mulţi alţii, participanţii la festivalul de la Bucureşti au fost de acord că e important să ne gândim la mesajul filmului şi la soluţiile pe care le ia în calcul.

Conform filmului, nu e nici o problemă dacă se trăieşte fără nici un reper moral, nu constituie nici un semn de întrebare compromisul sau viaţa imorală. Acestea sunt normale. Anormal este încurcătura cu sarcina şi faptul că nu se poate scăpa de ea în mod liber. Ni se sugerează, de la un capăt la altul, că este încălcat dreptul femeii de a fi stăpână pe propriul ei trup şi de a elimina sarcina nedorită. Sistemul comunist, se arată în film, interzicea avortul şi nu oferea libertate; singura cale de ieşire din această lipsă de libertate este avortul clandestin.

Ce dă totuşi demnitate existenţei umane? Fără îndoială, revenirea la valorile tradiţionale: respectarea vieţii umane în fiecare etapă a existenţei, iubirea vieţii, familia, castitatea prematrimonială.

„Am afirmat deseori, spunea odinioară Maica Tereza de Calcutta, şi sunt sigură de aceasta: cel mai mare distrugător al păcii în lumea de azi e avortul. Dacă o mamă îşi poate ucide propriul fiu, ce ar putea să ne oprească, pe tine şi pe mine, să nu ne ucidem reciproc?“. Tot ea oferea şi soluţia: „Nu ucideţi copilaşii! Vreau să propun alternativa adopţiunii în locul avortului. Le rog pe toate mamele din lume: Dacă nu doriţi un copil, daţi-mi-l mie... Eu doresc copilul vostru! Aşa am adoptat peste 3.000 de copii în Calcutta“.

Participanţii la festivalul de la Bucureşti după vizionarea filmului au rămas cu un gust amar. Ca şi în cazul piesei de teatru „Evangheliştii“, de Alina Mungiu-Pippidi, de acum câţiva ani şi acum, în cazul filmului, întrebarea care s-a ridicat a fost legată de criteriile de premiere.

În mod sigur sunt mulţi care premiază ceea ce le aparţine, scot în evidenţă şi rămân extaziaţi în faţa scrierilor şi a filmelor în care se recunosc şi se regăsesc.