Un preot dintr-un sat al evlaviei

Pâraie e un sat al comunei Mălini. Nicolae Labiş este cel care a adus notorietate aşezărilor de la poalele Stânişoarei. Poetul „Primelor iubiri” şi al „Luptei cu inerţia” a văzut lumina zilei la 2 decembrie 1935 în Poiana Mărului, localitate din cuprinsul comunal mălinean. La Mălini a vieţuit un timp şi Cezar Petrescu, aflat aici în fruntea uneia dintre preturile judeţului Baia, a cărui capitală era târgul Fălticenilor. De la Crucea Talienilor, cea de pe Culmea de o mie de metri a Stânişoarei, coborând spre Văleni, satul meu natal, şi către Poiana Mărului, aşezarea obârşiei lui Nicolae Labiş, umbli pe drumul Vitoriei Lipan, eroina de tragedie antică din „Baltagul” sadovenian. Locurile şi oamenii sunt de poveste şi îl atrăgeau magnetic pe Mihail Sadoveanu în vremea şederii sale la Fălticeni. Marele scriitor le călca des cu pasul, ori droşca, în expediţiile sale pescăreşti şi vânătoreşti, şi de fiecare dată se întorcea cu tolba plină mai ales de impresii de neşters, transpuse mai apoi în fagurii scrisului său, impresii ale frumuseţii nepereche şi neprihănite. De la Poiana Mărului străbaţi şiragul aşezărilor Suha Mare şi Mălini. Ajuns în centrul comunei, de o apuci la stânga, te îndrepţi spre ctitoria Lăpuşneanului, trecând mai întâi prin Pâraie, sat al constelaţiei mălinene, o întemeiere din cele paradigmatice ale montanităţii româneşti, tărâm de oameni harnici şi dârzi, iubitori de glie şi mai ales de biserică. Pâraie a avut dintotdeauna biserică primitoare, la început din lemn, iar din 1856 din zid, falnică, cutezând a se măsura cu zidirile voievodale din preajmă. Noul locaş de închinare a fost rodul jertfei preoţilor de ispravă şi a sătenilor evlavioşi. Nu era zi de sărbătoare creştină ca pârăoanii să nu umple biserica şi nu era fiinţă lăsată de Dumnezeu să se abată pe lângă sfântul locaş să nu se oprească şi să se închine smerit. La fel se întâmpla şi la troiţele de la răspântii, tot de credincioşi tocmite ca să facă în drumul lor semnul crucii şi să rostească măcar o scurtă rugăciune. Evlavia sălăş­luia aici în tot şi în toate. Viaţa se rostuia clipă de clipă cu frică de Dumnezeu, prezentă tot timpul în suflet şi în gând. Rugăciunea era merinda bucuriei şi necazului, aerul de respirat, lumina zilei şi a soarelui, precum şi cea a nopţii daurite de lună şi de spuza de stele. În acest duh erau crescuţi de mici copii mai ales de mame, minunaţi şi inegalabili dascăli de religie. Aşa îmi mărturisea tatăl meu, preotul Ilie Ilisei, cel născut în Pâraie, amintindu-şi cu ochii împăienjeniţi de lacrimi şi inima vioară de mama lui, Safta Ilisei, Agape după numele de fată, cea care-i dăduse odată cu laptele matern şi apa vie a credinţei. Părintele meu a ales preoţia mai ales inspirat de evlavia şi dorinţa fierbinte ale maicii lui.

Călăuziţi de asemenea mame evlavioase, mulţi copii din Pâraie au îmbrăţişat de-a lungul timpului misiunea preoţească. De aici se trage un episcop, Epifanie Norocel, arhipăstor la Buzău şi Vrancea, format în ambianţa Neam­ţului. Unul dintre vrednicii preoţi ieşiţi din ambianţa de sfinţenie a satului Pâraie a fost şi iconomul stavrofor Gheorghe Brădăţanu, venit pe lume la 19 mai 1950 şi adormit întru Domnul la 3 august 2017. I se insuflase dragostea de biserică de acasă, din trăirea duhovnicească a bunicii sale, sora mamei părintelui Ilisei, Safta Agape. Satul, unul al evlaviei, i-a marcat devenirea şi l-a îndrumat spre slujirea la altar într-o vreme când statul comunist făcea tot ceea ce gândul nu gândea ca să-i îndepărteze pe copii şi adolescenţi de credinţă. Ca să-şi împlinească chemarea, una irepresibilă, după promovarea primelor două clase ale ciclului liceal, elevul de la Liceul „Nicu Gane” din Fălticeni, Gheorghe Brădăţanu, a hotărât, în pofida potrivniciilor de tot felul, să plece tocmai în celălalt capăt al ţării, în Banat, la Caransebeş, ca să se înscrie la Seminarul Teologic Ortodox. Încercase să urmeze seminarul undeva mai pe aproape de casă, dar nu fusese cu putinţă. A urmat sârguincios şi merituos cursurile şi trecerea spre facultate, la Sibiu, s-a petrecut în chipul cel mai firesc. În 1976 a absolvit cu succes prestigiosul aşezământ universitar teologic transilvan.

Şi-a început slujirea la Oradea ca diacon al Catedralei Episcopale şi a primit răspunderi de secretar şi muzeograf, remarcându-se prin râvna şi vocaţia sa diaconală, administrativă şi culturală. Ar fi putut urca trepte la Oradea, dar tânjea după vatra părintească, unde-l chemau rădăcinile şi acea atmosferă care odată împărtăşită se păstrează pentru totdeauna în potirul făpturii. În 1982 s-a întors acasă, fiind hirotonit preot de Mitropolitul Moldovei, Teoctist Arăpaşu, ca paroh al Bisericii „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil” din Pâraie. S-a distins de atunci ca ziditor haric de locaşuri sfinte şi făuritor de climate ale evlaviei. A purces în anii regimului ateu la reînnoirea bazilicii în care a deschis ochii şi sufletul întru slava lui Dumnezeu, adăugându-i acareturi noi de pomenire şi de întruniri pastorale. S-a preocupat stăruitor, prin demersuri misionare, să păstreze nealterat ţesutul evlavios al comunităţii sale şi să conserve valorile perene ale credinţei străbune şi iubirii de ţară. Aceste înclinaţii au înflorit şi rodit şi mai cu osârdie odată cu schimbarea la faţă a României din 1989, an profetic în care Biserica şi-a recăpătat locul şi rolul ce-l avusese până la instaurarea comunismului de sorginte sovietică.

Ca protopop şi apoi consilier şi vicar al Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor, a contribuit cu energiile sale parcă inepuizabile la întemeierea de mănăstiri, precum cea de la Buciumeni, din marginea Fălticenilor, ori de la Broşteni din apropierea Drăguşenilor, şi a impulsionat construcţia de noi biserici şi restaurarea celor existente. El însuşi a ridicat pe locul bisericii celei vechi din Pâraie una nouă, monumentală, cu veşmânt pictural ales, ce s-a vrut a fi un dar binemeritat pentru evlavioasa sa comunitate. Biserica cea mândră s-a ivit şi prin daniile şi truda braţelor parohienilor din Pâraie. A fost unul dintre animatorii noii şcoli teologice din eparhie şi, ca inspector de specialitate şi profesor, a modelat împreună cu alţi teologi şi pedagogi matricea predării religiei în şcoala suceveană. S-a manifestat prodigios în viaţa cetăţii, asumându-şi cu îndrăzneală şi cerbicie răspunderea în dialogul cu laicatul ca vector fundamental al prezenţei Bisericii în societate. La Fălticeni a iniţiat, împreună cu alţi intelectuali de vază ai aşezării, reînfiinţarea Ligii culturale, a editat publicaţii religioase şi a prezentat programe de morală creştină în media locală. A fost fondatorul unor instituţii caritabile ale Bisericii şi a avut în grija şi osteneala sa pădurile redobândite de parohii şi mănăstiri şi prin stăruitoarele sale demersuri. Preotul Gheorghe Brădăţanu şi-a dăruit propriii fii sacerdoţiului. Cei patru feciori, Adrian, Ştefan, Teodor şi Gheorghiţă, au studiat teologia; primii trei primind şi hirotonia ca preoţi. Şi-a crescut copiii cu înflăcărarea iubirii de Dumnezeu şi de credinţa strămoşească ortodoxă. În 2004 a început zidirea unei a doua biserici în Pâraie, cu hramul Naşterii Domnului, târnosită în septembrie 2014 de Înaltul Pimen. La înălţarea acestei la fel de impunătoare bazilici a fost secondat de fiul său, preotul Ştefan, care a primit atunci pentru strădania sa titlul de iconom stavrofor.

În plămada aceasta umană de aleasă factură se împreunau slujitorul de har cu ctitorul de incinte ale rugii, cu omul de acţiune pragmatică, în seama căruia s-au aflat pădurile Bisericii din Bucovina, dar şi cu iubitorul de slovă, de carte, aşa cum ni s-a etalat ca dascăl de religie, istoric al bisericii locului în ipostaza de autor al unei lucrări de doctorat, sau ca antologator al unor stihuri de inspiraţie religioasă şi istorică din poezia română. I-a fost sortit să poarte devreme crucea suferinţei, pierzând-o prematur pe prezvitera sa devotată. A dus povara cu demnitate şi discreţie, dar aceasta a săpat adânc şi necruţător în trunchiul ce părea vânjos aidoma copacilor din pădurile Mălinilor, pe care, „copil fiind”, le cutreiera cu simţământul că descoperea raiul pe pământ. Plecat la Domnul după o lungă şi grea pătimire, părintele Gheorghe Brădăţanu a lăsat în urma sa semne dăinuitoare. A sporit prin lucrarea lui roditoare faima Pâraielor de aşezare a evlaviei şi de înmiresmată grădină a Ortodoxiei româneşti.