Valentine’s day, dragoste cu aromă de Cupidon

De prea multe inimioare străpunse, nu mai percepem mesajul propriei noastre inimi

În fiecare an, la 14 februarie, suntem invitaţi la o porţie zdravănă de dragoste, izvorâtă fluviu din marele dozator al fericirii globalizante, din care noi, dornici de a fi în trend şi în ultima vreme mari amatori de cantitate, nu doar că bem folosind pahare folosite deja de alţii şi spălate superficial după cele mai genuine metode mioritice, ci chiar ne facem provizii care ar fi bine să ne ajungă pentru un an întreg. Sucul conţinut în dozatorul sus-pomenit nu are nimic de-a face cu naturalul, ci este mai degrabă o diluare jalnică, exagerat de dulce şi viu colorată a unui concentrat importat şi promovat publicitar la extrem. Ceea ce frapează în ultima vreme este uşurinţa cu care românul se aşază la rândul (mai bine zis, coada) fericirii, sperând la un supliment de îndulcire momentană a unei vieţi din ce în ce mai amare.

Violenţa debutului sărbătorii, fixat nu doar în preziua acesteia, ci cu o bună bucată de vreme înainte, lasă o dublă impresie: fie că la noi dragostea este pe cale de dispariţie, fie că tuturor ni se impune castitatea în restul timpului, iar acum primim binemeritata dezlegare, ca şi cum până atunci nu am avea prilej să iubim. Explozia cupidonală pe care încercăm să o zugrăvim nu în culori frumoase, ci în culorile realităţii, îşi respectă originea, dinamica şi blazonul creat în ultimii ani, regăsindu-se aproape exclusiv la nivelul sensibilului grosier. Prezenţa sărbătorii îndrăgostiţilor nu numai că este vizibilă sau perceptibilă, dar ea a atins un grad al evidenţei atât de acut, încât acum jenează privirea normalităţii, constrângând întrucâtva la consumul heirupist al dragostei hic et nunc. De prea multe inimioare străpunse, nu mai percepem mesajul propriei noastre inimi. Ziua îndrăgostiţilor aduce cu sine, paradoxal, îndepărtarea noastră de sensul adevărat al dragostei şi în acelaşi timp transformă marele dar în produs cu termen de garanţie. Constatăm dureros că dragostea, propovăduită, înţeleasă şi aplicată în stilul Valentineâs (şi nu numai) deranjează, tulbură şi sufocă sufleteşte. Economic, însă, situaţia e roz, cam ca aripile rumenului şi rotofeiului îngeraş al iubirii. Săgeţile actualului Cupidon capătă nuanţe involutive şi degradante, prăvălindu-se din starea inocenţei angelice şi atingând stadiul în care acestea chiar te rănesc, provocându-ţi amintiri dureroase.

De cele mai multe ori, această zi de 14 februarie este adjectivată forţat, căpătând conotaţii sărbătoreşti. Numai că se omite ceva: nu sărbătoarea provoacă iubirea, ca şi când cea din urmă ar fi condiţionată temporal şi valorificată la comandă, ci iubirea ca statornicie determină sărbătoarea, adică bucuria întâlnirii. În duhul contemporaneităţii, sărbătoarea în general şi sărbătoarea îndrăgostiţilor în special se automatizează, dragostea ca substanţă a relaţiilor umane decente fiind declanşată şi controlată ca de la o telecomandă. La apăsarea mecanică a butonului, dragostea va curge în valuri peste noi, antrenându-ne extrinsec într-un dans dezordonat, căruia toţi ne străduim să-i prindem mişcările, fără să ne mai întrebăm deloc dacă acesta se potriveşte propriului nostru stil.

Pseudo-sărbătoarea de astăzi constituie alienarea mesajului transmis cândva, pe la sfârşitul secolului al III-lea, de cel care a dat numele zilei. Cununarea religioasă a perechilor de îndrăgostiţi, interzisă de împăratul Claudiu, dar împlinită totuşi de Sfântul Valentin, este departe de căsătoriile pentru o zi, mega-oferta societăţii sau mai bine zis reacţia ei la o temă extraordinară, precum cea a dragostei. Căsătoria pentru o zi, facil de contractat şi la fel de uşor de eliminat, sau cea pentru veşnicie? O alegere importantă, pentru care este necesar timp destul, oricum mai mult decât pentru simpla alegere a unui suc dulce. Şi să nu uit: Normal că acesta conţine E-uri.