Xenofilia, poruncă divină?

„De se va aşeza vreun străin în pământul vostru, să nu-l strâmtoraţi. Străinul, care s-a aşezat la voi, să fie pentru voi ca şi băştinaşul vostru; să-l iubiţi ca pe voi înşivă, că şi voi aţi fost străini în pământul Egiptului. Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru” (Levitic 19, 33-34). Așa le grăia Domnnul Savaot evreilor în cartea Legii Vechi numită Levitic, făcând apel la memorie: așa după cum și voi ați fost cândva risipiți printre străini și nu v-a fost ușor, tot astfel să nu vă purtați rău cu străinul (גֵּר, gēr în evreiește; ξένος, xénos, în greacă), să nu-l maltratați. Mai mult, deși Dumnezeu le-a poruncit evreilor călăuziți de Moise să cucerească prin forță pământul „unde curge lapte și miere, în ţinutul Canaaneilor, al Heteilor, al Amoreilor, al Ferezeilor, al Ghergheseilor, al Heveilor şi al Iebuseilor” (Ieșirea 3, 9) și pentru aceasta a trebuit ca poporul ales să se lupte pentru fiecare brazdă de sol fertil sau stâncărie aridă, odată așezați în Țara Sfântă aceștia trebuiau să se supună legii ospitalității pe care Yahweh Însuși a statornicit-o.

În Noul Testament însă termenul de străin a căpătat și alte accepțiuni, inclusiv duhovnicești. Dacă Sfântul Pavel le scrie pe șleau romanilor (evrei sau neevrei) așa: „Faceţi-vă părtaşi la trebuinţele sfinţilor, iubirea de străini urmând” (Rom. 12, 13), treptat însă termenul de străin deja alunecă ușor spre altă realitate semantică, dar și semiotică. Astfel, Sfântul Petru - cu o subtilitate teologică deloc „pescărească” în sensul meseriei sale inițiale - scrie așa: „Iubiţilor, vă îndemn ca pe nişte străini ce sunteţi şi călători aici pe pământ, să vă feriţi de poftele cele trupeşti care se războiesc împotriva sufletului” (1 Petru, 2, 11). Așadar, este pentru prima oară când creștinii sunt asemuiți cu niște străini, cu niște rătăcitori pe pământ, care asemenea Mântuitorului suspinând cu amărăciune întărește ideea unui statut de călător: „Vulpile au vizuini şi păsările cerului cuiburi; Fiul Omului însă nu are unde să-Şi plece capul” (Matei 8, 20). Dacă Hristos Însuși, Ziditorul lumii și Mântuitorul ei, nu are un loc al Său în care să Se poate odihni, un loc care să-I priască, să-I tihnească sufletește, să Se poată simți dorit și iubit cu statornicie, ce se mai poate spune atunci despre ucenicii Săi direcți și despre cei care i-au urmat învățătura, de-a lungul veacurilor? Cu toții sunt străini în lume și de lume, cu toții lunecă printre meandrele ei fără a prinde rădăcini, adică cetate stătătoare („Căci nu avem aici cetate stătătoare, ci o căutăm pe aceea ce va să fie” - Evrei 13, 14).

Discuția este alta acum: primirea/acceptarea străinului la noi în țară. O țară creștină, o țară europeană, o țară-punte între culturi și credințe. O țară care ea însăși a fost și este într-o hemoragie demografică, marcând cel mai mare exod din istoria ei. Milioane de români au plecat din țară pe termen scurt, lung sau chiar definitiv, în căutarea unui trai mai bun. Adică nu în căutarea libertății (acela a fost exilul românesc, între 1948-1989), nu în căutarea vreunei spiritualități anume, nu în căutarea unui sistem formativ deosebit, ci în căutarea prosperității, a bunăstării în sens concret. Agonisirea traiului de zi cu zi, așa cum se spune în popor, sau a „pâinii spre ființă”, așa cum arată rugăciunea Tatăl nostru. Pâine pe care au găsit-o printre străinii care i-au primit și i-au omenit, i-au acceptat și le-au deschis casele, le-au oferit locuri de muncă și școli pentru copii, ba chiar le-au dăruit și locuri de închinare, tocmai spre a fi și a rămâne în continuare români... Adică tocmai pentru a-și păstra identitatea prin limba vorbită și rugăciunea către Dumnezeu. A fost ușor? Nu, sigur că nu a fost ușor, dar aceste comunități românești stabile așezate în inima Europei sunt dovada vie că transplantul a reușit și cei care odinioară erau niște migranți au devenit membri ai societăților-gazdă, însă fără să-și piardă identitatea de români, reprezentată prin limbă și credință.

Iar acum la noi în România am ajuns să detestăm și să vânăm niște necăjiți de alt neam care fac curierat în condiții extreme, pe salarii modeste. Uitând că și noi am fost la fel pentru alții, dar ignorând și ce ne spune Hristos Însuși: „Străin am fost şi M-aţi primit” (Matei 25, 35), iată că acum a expandat patriotismul de operetă în noi, punându-ne mintea cu cei mai slabi și mai ino­fen­sivi. Iar după cum se poartă discuțiile în spațiul public, cred că mai e de lucrat la starea nației creștine din România…